Calm

Jump to navigation Jump to search
Calm
de Anton Bacalbașa


Suntem în plină sesiune parlamentară, și, cu toate astea, atmosfera politică e învăluită într-o pâclă deasă; o monotonie covârșitoare, o liniște de mormânt apasă asupra tuturora. S-au dus vremile de agitație, s-a sfârșit cu zgomotul, cu viața, cu mișcarea ce de regulă însoțeau sesiunile parlamentare.
De ce? De ce, nimic mai simplu. Este știut că băuturile alcoolice, haciciul, opiul aduc, mai întâi, o surescitare însemnată în organism, dar apoi se observă la individ o moliciune cumplită, o slăbire colosală a voinței, simptomele unui ramolisment iminent.
Alegerile sunt opiul pe care extravaganții noștri politiciani îl iau în doze respectabile atunci când „națiunea” e chemată să-și exercite „liber” dreptul de vot. Sub stăpânirea acestui puternic excitant, politicianii sunt de nerecunoscut. Cei mai trufași de obicei sunt atunci cei mai plați; disprețuita și batjocorita populace devine „poporul suveran”; tarabele cele mai ocolite ajung „domiciliul inviolabil”; vinul cel mai borșit se preface în argument electoral; e un freamăt, o frenezie, un extaz în toți, de la vlădică până la opincă, pentru că... „nu mai sunt privilegii, revoluția de la 48 ne-a făcut egali; trăiască libertatea, trăiască cetățenii!”
Dar alegerile trec, vinul se bea, bancnotele rupte-n două se lipesc, domnii deputați devin gravi, Cleone cel fără de rușine se spală pe mâini, își reia toga părăsită și cugetă cu dezgust la nenorocita invenție a sistemului parlamentar. Atunci reacțiune a opiului începe, ramolismentul își înfige ghearele-i nemiloase.

* * *

Și cum să nu fie așa? Căci, nenorociților politiciani, ați amețit lumea în vremea alegerilor cu bășici de săpun — și ce săpun prost! — și acum, când a bătut vântul, bășicile s-au evaporat. V-ați păzit ca de foc să intrați în miezul chestiunilor care ar fi putut pasiona și încălzi lumea, și acum... culegeți ce ați semănat: nimic.
În alte țări, unde o burghezie, mai conștientă de rolul ei de clasă și de primejdia ce așteaptă o clasă atunci când în sânul ei încolțesc factorii transformatori, își dă seama că vremea concesiilor de făcut poporului a venit, deschiderea sesiunii parlamentare e un eveniment, agitația începe atunci cu mai mult foc, lumea se-ntreabă atunci mai cu patimă: „Ce facem? Unde mergem?”
În Franța, desființarea cultului în ateliere; în Germania, colosala reformă școlară; în Belgia, votul Universal; în Anglia, uriașa grevă a minerilor; toate astea fac lumea să fiarbă, toate astea sunt motive puternice pentru ca poporul să se agite, pentru ca Parlamentul să atragă toate privirile. Acolo, în adevăr, lumea are de ce se pasiona.
Dar la noi! Nu cumva ședințele noastre parlamentare, seci ca o ședință de-a Academiei, pot să intereseze milioanele de suferitori? Ori poate congresul librarilor și al liberalilor? Ce? Scrisoarea d-lui Fleva? Retragerea d-lui Stătescu? Ori, poate... mai știi? Demisia d-lui Vrăbiescu? Astea să agite milioanele de români lipsiți de drepturi și de pâine?

* * *

Serios vorbind, cu cât observi mai mult atitudinea, cu atâta trebuie să te convingi că adevărații amici — conștienți sau nu — ai guvernului conservator sunt tocmai liberalii. Căci cu o opoziție atât de lipsită de idei, atât de incapabilă de a pasiona lumea cu vreo cerință adânc simțită de mulțime, va fi de ajuns guvernului conservator să nu facă acte prea flagrante de reacționarism ori să aducă vreo doua-trei legi-paleative pentru ca să-și asigure cârma încă pe 12 ani.
Ba și-ar asigura-o pe vecie, dacă în mersul istoric al omenirii nu ar fi o putere fatală care crește din zi în zi și care e reprezentată de democrația socială.