Calea Robilor

 

Pe ceru-nalt lucește un râu albiu de stele
Ce curge spre Moldova din tinicul noian;
Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele
Cutreieră în umbră cerescul ocean.

Din când în când desprinsă din bolta cea profundă,
O stea albastră cade și-n spațiu s-acufundă,
Trăgând pe plaiul negru o brazdă argintie,
Ce-n clipă-i trecătoare ca viața-n veșnicie!

Sub cerul fără margini, spre mândrul Răsărit,
Se-ntinde-n umbra nopții un câmp nemărginit,
Pustiu și trist ca golul ce lasă-n urma lor
În inimi iubitoare iubiții care mor.

Și râul cel de stele e călăuzul tainic
Ce duce Moldova pe rătăcitul cainic;
Și câmpul e Bugeacul cu orizonuri mari
Bătut de oameni searbezi ce fug de la tătari.

Note

Românii dau numele de Calea-robilor acelei aglomerări de stele
care formează pe fața cerului un soi de râu luminos (voie lactée).
Pe timpul năvălirii tătarilor, robii care scăpau din mâinile lor se
întorceau la Moldova, luându-se pe direcția acelui fenomen ceresc.