Cabinetul negru

Jump to navigation Jump to search
[Cabinetul Negru]
de Ion Luca Caragiale
În Universul, 28 Iulie 1900, Notițe critice, semnat: Caragiale; neretipărit.


Țiu să fiu bine înțeles totdeauna că de părerile pe cari odată pe săptămână le dau în această rubrică a „Universului”, absolut nimeni altul decât mine nu poate fi făcut răspunzător.

Întrucât, precum am mai spus odată, un colaborator care iscălește articolele sale, nu ofensează prin indecență dignitatea unui organ de publicitate, directorul acestuia nu trebue tras la nici o răspundere de părerile colaboratorului, fie ele cât de cornorate.

Încep astfel, fiindcă am de gând să spun lucruri ce mă tem că au să pară monstruoase unor anume spirite, încă netămăduite de pasiunea celebrelor drepturi ale omului, cari, cu atât de sângeroasă paradă, au fost întronate acum un veac pe continentul nostru.

Marea revoluție franceză, inspirată de raționalismul generos al spiritelor indignate de tirania burboniană, a desființat așa numitul cabinet negru.

Toți cititorii știu firește ce este instituția poștei, dar poate unii nu știu ce însemna cabinetul negru.

Iată:

Pe vremea regelui Franței Ludovic XIV, un ministru, prea gelos de siguranța statului și a coroanei, și-a închipuit să înființeze pe lângă administrația poștală a regatului un biurou secret, compus dintr-un număr de impiegați de încredere, cari, sub paza strictă a directorului poștelor regale, să cam afle ce-și tot scriu unii altora supușii ilustrului monarch.

Aceasta s-a numit cabinetul negru.

Era o instituție foarte bine organizată .

Multe putea afla organizatorul, — multe care-l interesau de aproape, atât pentru el cât și pentru supuși, — grație activității acelui biurou secret.

Multe declamațiuni s-au ținut împotriva celebrului cabinet negru.

Spiritele vrăjmașe tiraniei l-au descris în colori potrivite cu numele-i.

Regi și miniștri fără nici un scrupul de omenie au pătruns în secrete de familie, în intime relațiuni, cari trebuiau să rămână, pentru cinstea societății, totdeauna îngropate cu extremă discreție în conștiința a cel mult două ființe!

Cei puternici, furând, la întunericul cabinetului negru, secrete de afaceri și de onoare, au ruinat oameni cinstiți, au dezolat familii...

Și celelalte...

— A! ce infamie! auzi dumneata să caute regele să afle ce scriu eu lui frate-meu, sau unor prieteni ori prietene! Ce infamie a tiraniei!

Eu mărturisesc că nu mi se pare de loc infamă o așa curiozitate regală, și aceasta, nu fiindcă scriu scrisori foarte iar, ci fiindcă de câte ori scriu o scrisoare, aceea niciodată nu coprinde vreo comunicare ce n-aș putea-o face în gura mare, dacă persoana depărtată căreia îi scriu s-ar afla lângă mine.

A! dacă aș scrie cuiva o comunicare, pe care n-aș vrea s-o aibă nimeni altul decât acela, atunci atunci aș fi un prost.

Și — acu vine ceva monstruos — dacă altcineva, decât acela căruia singur aș voi să-i fac comunicarea prin scrisoare, s-ar interesa într-un mod capital să o știe, și, ținând scrisoarea mea, n-ar citi-o el înaintea adresantului — apoi atunci, de bună seamă, acela ar fi mai prost decât mine.

Căci încă n-am uitat o copilărească poveste, pe care am citit-o odinioară, foarte demult.

Un intrigant, ca să piarză pe un tânăr paj, îl denunță pe nedrept seniorului că face curte seniorei. Seniorul scrie o scrisoare, chiamă pe tânărul și-i ordonă să plece în goana calului și să dea scrisoarea în mâna comandantului unei fortărețe, unde se-nchideau în tainițe adânci cei mai primejdioși prizonieri politici.

Copilul nevinovat pleacă, foarte măgulit că seniorul a început să-l însărcineze cu misiuni de înaltă încredere. Pe drum însă, întâlnește pe mizerabilul intrigant, care îl descoase și află cu ce misiune e însărcinat tânărul. Gelos de aceasta și spumând de mânie că stăpânul, în loc să izgonească pe bietul paj, îl ridică în stimă, smomește pe prostuț, îi ia scrisoarea și pleacă el în fugă să o dea adresantului.

Comandantul deschide scrisoarea, o citește și imediat strigă gărzilor:

— Puneți-l în lanțuri! (adică pe intrigant) și jos cu el, la prima-ncercare!

Fără multă vorbă, intrigantul e legat cobză, dus la beci și supus la torturi.

Era natural să se-ntâmple așa. Scrisoarea spunea categoric:

„Comandante, ia numaidecât pe mizerabilul care-ți aduce aceasta din parte-mi, și tratează-l cu toată asprimea cuvenită celui mai infam trădător!”

Se-nțelege că toată această comedie romantică se termină printr-o încheiere morală: seniorul află că pajul era nevinovat, iar intrigantul e lăsat în închisoare, ca pedeapsă pentru infama lui țesătură.

E puerilă comedia asta și totuși se poate trage o matură morală din ea — anume:

Nu prea duce scrisori fără să cam știi ce ar putea cuprinde.

Ei! statele modeme, grație raționalismului generos și umanitar al marii revoluțiuni franceze, duc zi și noapte pachete de mii și mii de scrisori, cu aceeași naivitate ca intrigantul din povestea mea.

Poșta regală italiană duce, cu toată conștiințiozitatea, la adresa d-lui Quintavalli, următoarea scrisoare dulce:

„Prea stimate amice,

În momentul când veți primi aceasta, fiți sigur că pe Umberto al nostru l-am pus bine, la Monza.

Profit de ocaziune ca să vă asigur încă o dată despre cele mai distinse sentimente de stimă și considerațiune cu cari sunt al d-voastre devotat amic și servitor,

Gaetano Bresci”

A doua zi se ridică toată conștiința aparatului de stat al regatului și pe câtă vreme se desbate dacă rămășițele nenorocitului Umberto trebuesc sau nu îmbălsămate, se operează călcări, perchizițiuni, arestări și toate cele ce urmează din aiureala unei lumi întregi.

Poșta regală română, cu toată punctualitatea, duce la Giurgiu pentru Rusciuc și aduce de la Giurgiu pentru București corespondența activă dintre domnii Dimitroff, Saraffof, Fakiroff.

Domnul Saraffof trimete și bani d-lui Dimitroff și-i scrie:

„Bravul meu amic,

Nu întârzia, isprăvește-l odată pe Mihăileanu, căci mai ai și alte treburi urgente cari te așteaptă.”

D. Fakiroff îi scrie d-lui Dimitroff:

„Să nu cumva să primesc gazetele de duminică fără vestea despre moartea lui Mihăileanu.

Curaj! Udri nă glavă!

Și peste trei zile, simpaticul meu amic d. Florescu, inteligentul jude de instrucție, asudă colecționând interesanta corespondență a d-lor Dimitroff, Saraffof, Fakiroff, mai știu eu a cui, pe unde o poate găsi. Cam târzior, decât... n-avem ce face!

Firește. Cabinetul negru era o infamă născocire a tiraniei burboniene.

Astfel de instituțiune ar rușina timpul nostru.

Raționalismul generos, țâța cu lapte bun, de la care am supt noi modernii luminoasele idei umanitare, n-ar mai putea suferi astăzi un cabinet atât de negru.

Poate însă... poate că, în ciuda acestui generos raționalism, omenirea, mai târziu ori mai curând, să-nțeleagă că n-a făcut o prea strălucită afacere schimbând tirania lui Ludovic XIV și a urmașilor lui pe tirania d-lor Bresci, Dimitroff și a semenilor dumnealor.