Către tinerii rumâni
| Către tinerii rumâni de Cezar Bolliac |
CĂTRE TINERII RUMÂNI
Tineri rumâni,
Pînă să nu intrați in citire, mă socotesc dator a întîmpina cugetarea voastră cu oareșicare îndreptări despre greșalele ce veți întîlni în slabele-mi începuturi.
Daca neîngrijitele-mi încercări, atît de în grab scriser nu vor putea ascunde neîndreptatele-mi greșale, de care negreșit trebuie să fie pline, nu fiți atît de aspri a le prejudeca fără a vă închipui greutățile ce trebuie să cerce un începător și piedicile ce trebuie să întîmpine la orice rînd.
Poate însă să-mi adaoge cineva: că cine m-a silit a mă da însumi înaintea unei critici atît de prevăzute? Eu îi laud și îi cinstesc al lui cuvînt de sfială, dar se vede că este firească acea nerăbdare de a-și vedea cineva ostenelile tipărite, o patimă ca și toate celelalte, ce nu se poate domoli decît cu dobîndirea lucrului. Patima este pe urmă și sofistă: iți pune înainte felurimi de amiratori; din toate părțile judecăți blînde și felurimi de mulțumiri închipuite. În sfîrșit, am îndrăznit, și iată o carte mai mult rumânească.
Am întitulat Meditații scrierile mele, pentru că mi-a plăcut să gîndească oamenii că eu am fost absorbit în cugetările mele cînd am scris. Le-am făcut așa de scurte, căci nu-mi prea venea bine s-o țiu întins cînd luam condeiul in mînă, și m-am socotit că și cititorul o să-mi mulțumească că isprăvește mai curînd capul ce a început odată. Pe lîngă acestea, la sfîrșitul fieștecărui capitul, pină începe altul, se obicinuiește a se lăsa ceva hîrtie albă; cu aceasta, cartea mea pe de o parte va semăna voluminoasă și pe de alta în multe rînduri mi-a venit în gînd că hîrtia albă de multe ori prețuiește mai mult decît cea scrisă.
Îmi pare rău că cam dau în satiră, și niciodată n-am vrut să aleg această urîcioasă ramură de scris. Provedidința, îngrijind de a nu înceta niciodată mirarea omenirei asupra fiilor romanilor, ne puse într-o climă mai dopotrivă cu aceea ce a produs duhurile cele mari ale strămoșilor noștri; și [cu] cît mă bucur a vedea în toate zilele crescînd simtimentul de patriotism, întrecerea la învățătură, producte literale și întinderea luminilor, cu atîta mă întristez cînd pe mulți din cei de o vîrstă cu mine îi văz a-și întrebuința duhul și mijloacele întru a iuți veninul satirei, într-o vreme cînd patria noastră are trebuință de alte scrieri. Boalele morale sînt foarte grele și doctoriile trebuie să fie mai dulci, daca cele eroice sînt primejdioase.
Dar am ieșit din pricina mea, căci eu nu-mi propui in scrierile mele să tămăduiesc boale morale, nici să îndreptez lumea cu umărul. Mi-a plăcut să-mi fac niște visuri dulci și să mă rătăcesc într-o lume ideală. Am scris fără țintă și fără șir, și n-am făcut decît să presăr niște idei vage și să le încălzesc cu un simtiment căruia singur nu știu ce nume să-i dau. Îndreptarea mea a fost către voi, tineri rumâni! Vîrsta mea, nici încercarea nu mă iartă a mă posomori și a vă da poveți. Tot ce am a vă zice sînt acele ce mi le-am zis și mie, și nu fac decît să-mi destinz ideile ce neîncetat mi s-au înfățișat in cugetările mele.
Epoha noastră este mult mai fericită decît a părinților noștri. Pe temeiurile așezămînturilor celor nouă se înalță cu înțelepciune zidirea cea mare a fericirei noastre și a urmașilor noștri! Avem un prinț patriot,[1] carele, pătruns de adevărul și foloasele acestor mîntuitoare întocmiri, se silește ca să ne aducă un viitor vrednic de cugetările făcătorilor noștri de bine și de cunoștințile veacu lui nostru. Subt a lui îngrijire școalele pășăsc cu atîta înțelepciune și sporire. Cei mai mari ai patriei noastre, insuflați de simtimentul ce a caracterizat totdauna pe bărbații cari au lucrat pentru fericirea noroadelor, se străduiesc a pune în lucrare și a vecinici dispozițiile constituției ce am dobîndit; jărtfesc la felurimi de întocmiri ce se așază pentru binele și mulțumirea obștească.
Două soțietăți s-au întocmit: una Agricolă și alta Filarmonică, ale cărora isprăvi au început a se vedea peste nădejdea publicului. Cea dinții, fundată de însuși fratele preaînălțatului nostru domn, alcătuită de cei mai înrîvnați și cu cunoștințe soți, va rodnici brazda muncitorului și va răsplăti sudorilor lui. În cea de a doilea, întemeiată pe bazurile cele mai patriotice, prin soții săi cei mai hotărîți a sluji pentru cinstea neamului, s-au aruncat niște semințe fericite, care așa de curînd și-au dat rodul pentru: hrana duhului. Teatrul național mai s-a statornicit, publicul simțitor a început a cunoaște folosul ce poate dobîndi din această școală de moral. Literatura rumânească a început a-și lua zborul său. Nu sînt doi ani de zile și repertoriul teatrului s-a îmbogățit cu atîtea traducții și bucăți originale, spre a cărora tipărire s-au și pus fonduri îndestule și s-au luat măsuri spre publicarea și altora. Mădularele aceștii soțietăți, aprinse de cea mai nobilă căldură, fac cele mai simțitoare jărtfe: dănii însemnătoare s-au văzut în atîta scurtă vreme. Numele Manu[2] va fi scump pentru totdauna tinerimei ce se va folosi în școala filarmonică și tutulor rumânilor ce vor dobîndi a lor petrecere și învățătură în teatrul ce se gătește a se zidi.
Fondatorii aceștii soțietăți sînt cunoscuți; pe cel mai de aproape îngrijitor și ostenitor nu este de trebuință să vi-l spui. Numele lui este înscris în zidurile din Sf. Sava,[3] în fieștece vorbă a limbei rumânești, care în mîinile lui s-a făcut atît de mlădioasă, în „Curierul rumânesc care a fost ca un mergător înainte al Regulamentului organic; în tipografia sa, pe care a întemeiat-o cu ale sale însuși osteneli și din care totdauna o parte a consfințit-o.
Pentru faceri de bine; în teatrul acesta național, în care a deschis un dsosebit drum, literaturei rumânești; în inimile tinerimei și în gurile tutulor cari citesc scrierile lui. Nimeni din rumâni n-a cîntat patriotismul mai cu mare căldură și entuziasm, nimeni n-a suspinat dragostea cu mai multă tinerețe; nimeni nu s-a închinat cerului mai cu multă credință, și nimeni nu a blestemat și înfruntat iadul cu o mai mare mînie. El a fost amiratorul și idolatru al virtutei și biciul cel mai grozav al vițiului, patriot și cosmopolit totdeodată, cetățeanul cel mai înrîvnat și supusul cel mai credincios. O, bărbat fericite! Căci nu poci uni pana ta cu rîvna și recunoștința mea, ca să poci a te lăuda pe cit ești vrednic! Dar, tineri, voi îl cunoașteți; viața lui vă poate fi de pildă la cei care întru neavere vă osteniți a vă folosi din facerile de bine ale învățăturei. Pana lui povățuiește de model pe tot care voiește a seri această limbă, ce a ajuns atît de frumoasă în mîinile lui. Acest duh, trimis într-adins spre a deschide drumul literaturei noastre, și credincios împlinitor al datoriei sale, pășaște cu statornicie și fără abatere către preursirea sa. Mîndru de a răspunde prejudecăților ce nu-l ating, departe de orice trufie, afară de aceea de a face binele fără răsplată, și-a format fericirea în faptele sale și în conștiința sa. Care nu l-ați văzut mergeți și veți cunoaște pacea și liniștea sufletului său pe in veci a lui zîmbitoare față.
Și voi, care n-aveți încă îndrăzneală a publica scrierile voastre, care doriți a afla un prieten povățuitor al penii voastre, mergeți la dînsul și-l veți afla gata a jărtfi ceasuri întregi, și plin de bucurie a vă cenzura cu blîndețe, a vă povățui pe drumul simțului celui bun, a vă curați stilul, a vă împărtăși ideile sale cele sănătoase, a vă arăta metodul cel mai înlesnitor și a vă insufla dragostea virtutei și a bunei cuviinți. Mergeți la dînsul și în veci îl veți afla, ca să zic ca el:
Blînd, dulce, vesel, ș-aspru nu l-am văzut vrodată.
Vorbind pentru literatura noastră, cu toată vorba mi se înfățișază și autorul Primăverii Amorului, acel geniu, ca să zic așa, creator al limbei rumânești, acea mlădiță acelii familii stăpînă a aceștii limbi, și care în cele mai nenorocite epoce ale decadenții neamului nostru, in veci a avut fală de a se numi și a se arăta rumâni și a seri și a vorbi limba națională și a-i deschide un drum prin gramatica cea dinții, vrednic monument al duhului de care in veci a fost însuflată și s-a moștenit din generație in generație; și acest teatru, care astăzi se privește cu atîta mulțumire și trufie de toată rumânimea, este un rod tot al semințelor celor dintîi ce s-au aruncat de acest bărbat prin traducția bucăților sale: Regulu, Ermiona, Britanicu, Ceasul de seară și Grădinarul cel orb.
Cînd mă gîndesc la cariera cea plăcută a literilor acești doi bărbați îmi sînt necontenit înainte și pe aceștia vi-i aduc și vouă cîți vă înflăcărați de nobila arsură a scrie.
CEZAR BOLIAC