Către frații din Basarabia

Către frații din Basarabia de Nicolae Iorga

I

Foaia românească din Basarabia care poartă în litere latine deasupra unui cuprins în slove rusești numele țerii pierdute de noi, dă în supliment actele oficiale privitoare la dizolvarea Dumei și la întemeierea din nou - cine știe pe cât timp? - a tiraniei în Rusia.

Regimul Trepov, care se ascunde supt un minister alcătuit din oameni de paie, bieți biurocrați miluiți pe rând cu dregătorii pănă au ajuns la cea mai de sus, a luat măsuri împotriva tiparului. Cele mai multe ziare din capitala rusească au fost oprite; pe celelalte le-a încolțit cenzura, vechiul meșteșug dobitoc al foarfecelor crude purtate de mâna fricoasă a cinovnicului. Cine știe dacă, printre foile ce vor fi lovite, nu se va afla și Basarabia bătrânului Gavriliță din Chișinău și a tinerilor cu sentimente și democratice și naționale, mai ales democratice, dar și naționale, cari-l încunjură. Dacă nr. 14, cel cu proclamațiile "autocratului" care nu se învoiește a-și jertfi de hatârul nimănuia "autocrația" străjuită de sfatul de familie al Marilor Duci, de înțelepciunea lui Trepov și de evlavia lui Pobiedonosev oracolul, dacă acest nr. cu jalnic supliment nu va fi cel din urmă, foaia "moldovenească" poate să-și strice ulciorul mergând alteori la apă. Desigur că ea nu mai are astăzi siguranța pe care o avea la început și în urmarea ei, pănă în ziua loviturii de stat.

Noi am iubit această foiță sfioasă și săracă, nesigură de drumul ei, de alcătuirea, de limba, de ortografia ei, fiindcă ea ni se părea ca un glas de frate pierdut de multă vreme care se aude din nou, depărtat, îngăimat, stâns, nu cerând un ajutor - căci nici el nu cutează, nici noi nu-l putem da -, ci încercând câteva vorbe în graiul pe care-l vorbea acasă, când se afla în jurul vetrei sărmane, înainte de a fi prins și dus întruna din multele încăperi de robie ale împăratului celui mare. Basarabia a trimes deputați la Dumă, dar glasul acelora nu sa auzit, fiind aleșii oameni fără încredere în ei și fără mijloace. Alți români basarabeni, ca învățatul jurist Gărdescul, veneau de la Universitatea rusească unde erau profesori și ei se amestecau în haosul de ceartă pentru a vorbi de adevăruri veșnice și de îndreptări folositoare oricărui neam. Așa încât numai prin rândurile acelea ale Basarabiei, pe care le bucheream încet, ca unii ce suntem puțin cunoscători ai cirilicei degenerate și amestecate care e alfabetul rusesc, numai prin ele ni venea așa o știre slabă, nedeslușită despre gândul, despre suferința și dorul acelor două milioane de români ce se află peste apa blestemelor.

Și, câtă vreme a fost dincolo de Prut oarecare siguranță, câtă vreme se putea urma o tactică de "moldovenii" din împărăția tuturor nedreptăților, atâta vreme am crezut și noi că se cuvine a nu li turbura rosturile, a-i lăsa să umble cum cred pe drumuri ce li sunt lor mai bine cunoscute decât nouă și să așteptăm pentru a vorbi ceasul unei crize.

Acest ceas se înfățișează astăzi, deși nu în chipul ce puteam să-l așteptăm.

Putem vorbi deci.

II

Basarabia are înainte de toate un mare număr de săteni din neamul nostru, lucrători de ogoare tot așa de buni cum sunt de buni cei de la noi. Unii au pământ, răzeșii, deși nu în cele mai bune împrejurări pentru a-l lucra. Alții lucrează din greu pe moșia grecului, foarte puternic în acea țară a armeanului, a polonului, a muscalului, a "moldoveanului" de același sânge chiar.

Toți acești fii înstrăinați, dar cu totul neschimbați, ai neamului nostru doresc înainte de toate să-și înjghebe mai bine rostul vieții, căpătându-și sau lățindu-și, liberându-și de sarcine câmpiile. "Vrem pământ" se aude și acolo cu o putere deznădăjduită, cu toate că țeranul din Basarabia nu e, fără îndoială, mai nenorocit decât al nostru (în această privință, România întrece toate celelalte ținuturi românești). Din nenorocire, în afară de această călduroasă dorință, impusă de nevoile firești ale vieții, țeranul de peste Prut nu mai are decât un simț al inimii către acei cari pe aiurea, oriunde, în locuri necunoscute, în împrejurări pe care nimeni nu vine să le deslușească în fața lor, se împărtășesc de același grai, cari li luminează mintea, li încălzește inima, li aduce lacrime în vârful genelor și li mângâie urechea jignită de asprimea poruncii sau momelei străine, a muscalului și jidovului. Fără școală românească, fără limba lor în biserică, de multe ori fără preot român, ei nu se pot înălța pănă la gânduri de mândrie românească, de înțelegere iubitoare a legăturilor ce țin la un loc, peste toate hotarele, neamul.

Ar fi trebuit, credem, să se ție samă de acest lucru hotărâtor. Foaia românească începătoare să nu se inspire de la orașe, unde în același văzduh de visuri albastre sau de neguri sângeroase trăiesc sufletește ca frații, ca tovarășii cei buni și nedezlipiți ai aceluiași război, tinerii "moldoveni" ce au învățat în școlile mici și mari ale Rusiei, ce s-au pregătit prin cetirea literaturii rusești revoluționare, alături cu muscali cari au aceleași plete mari, aceiași ochi focoși, aceleași amintiri de suferințe și același avânt de a răsturna vechea capiște a tiraniei, peștera apărătorilor și ucigătorilor de oameni, și, în sfârșit, alături de amărâtul evreu, înveninat din neam în neam de înjosirea și prigonirea rasei sale pribege oriunde și oriunde rău văzute, care ridică sus glasul pentru a pune în mișcare, lângă mâna lui rareori voinică, mâna creștinului de ispravă. Să se fi lăsat veștile despre oștenii ce se răscoală, despre satele de pe stepa rusească ce se plâng și ele despre aceleași dureri, să nu se fi vorbit deopotrivă de toate făpturile lui Dumnezeu care sufăr de mult, și nu mai pot răbda.

Ci să fi pornit încet o propovedanie către ai noștri despre ale noastre. Răbdător, în graiul cu totul înțeles, să se fi vorbit țeranului, nu numai de pământul ce după dreptate trebuie să i se dea și pe care, mai la urmă, dacă și când îl vor căpăta semenii săi de muncă, îl va avea și el, ci mai ales despre sufletul și toate nevoile lui. Să nu i se fi vorbit ca de un dușman despre boierul său, când e de același sânge, ci mai bine să se fi căutat a se câștiga cu oarecare blândeță, în numele frăției neamului, acest boier el însuși. Să nu se fi lăsat la o parte rostul cel mare pe care-l poate avea preotul și prin care am câștigat în Ardeal mai tot ce avem astăzi. Să nu se fi lucrat cu o clasă din orice neam împotriva altor clase, iarăși din toate neamurile, ci să se fi încercat, prin puterea scrisului bun în grai românesc, unirea tuturor claselor din același neam împotriva primejdiei ce, neapărat, ni vine de la alte neamuri.

Și, stăruitor, necontenit, deși în chip păzit, așa încât să nu se poată da de bănuit nimănuia, să se fi învățat săteanul Basarabiei, și nu numai el, cu gândul că mai sunt români și aiurea și să i se fi lămurit ce fel de viață în toate ramurile duc acei frați pe cari i-a răzlețit nenorocirea.

Atunci, Basarabia ar fi putut pieri de urgia prigonirii, dar în suflete ar fi întrat o sămânță pe care nimeni n-ar mai fi putut-o dezgropa și din care la vremea ei s-ar fi înălțat sămănături falnice.

Și, dacă, lucru ce nu-l pot crede, aceste lucruri s-ar fi putut spune mai puțin decât foarte îndrăznețele lucruri revoluționare ce s-au spus, - atunci mai bine să fi așteptat încă o bucată de vreme ceasul, oricât de târziu, dar nelipsit și sigur, al dreptății.

1906 (Neamul românesc, anul I, nr. 23.)