Către Silvestru Morariu-Andrievici

Jump to navigation Jump to search
Către Silvestru Morariu-Andrievici
de Constantin Stamati-Ciurea


Eminența voastră!

Din ceasul când am avut onoarea a Vă întâmpina pe calea vieții mele, am știut a Vă înțelege și a Vă prețui, încredințându-mă că nu în zadar Dumnezeu V-a însemnat soarta de cârmaci al unui popor, care negreșit Vă adorează ca pe un eminent apostol al adânc înțeleptei noastre religiuni. Eu, smuls de soartă de la sânul mamei patrii, rămăsei ca orfan din leagăn înstrăinat de ea până acum aproape de mormânt. Numai din spusele străinilor știam că sunt o părticică din corpul viguros al unui popor brav, pe care nu l-am cunoscut, un atom din o patrie pe care nu am văzut-o. Ca utopistul eu păstram în suflet acel ideal prin instinctul sângelui, gugolindu-l în inima mea, împodobindu-l în gând cu cele mai strălucite odoare, precum face un logodnic cu mireasa sa. Eu cercai cu lira mea poetică să vorbesc limba patriei, să dezmierd acel odor scump, cum mama Română mă dezmierda când mă legăna în pruncie. Ea, murind, mă strânse în brațe ținându-mi obrazul lipit de buzele sale; eram atuncea în vârstă numai de patru ani. Îmi ținteam ochii mei în ai ei și nu pricepeam de ce pleoapele i se închid, de ce adoarme ținându-mă la piept. În curând buzele ei se răciră și brațul îi înțepeni; ea adormise som­nul etern, pe care eu nu-l înțelegeam, precum nu știam și ce soartă mă așteaptă. Trist îmi este gândul că, ajungând la ultima stațiune a călătoriei vieții mele, nu-mi voi vedea aievea patria.

Genii renumiți împodobesc altarul patriei cu cununi nemuri­toare, cu trofee cucerite în luptă cu dușmanii, cu comori de mare preț. Eu însă, neavând alta nimică, îi aduc lumânărica săracului, ce o lipesc de altarul ei, aprinsă de flacăra unei sincere iubiri.

Și dacă invidioșii sacrificatori ai acelui altar vor găsi de prisos modesta mea jertfă, apoi trimită-i o mică suflare de ură, și ea subit se va stinge, nefiind nici stea, nici luceafăr...

Închinându-Vă studiul intitulat Luxul, am socotit că Eminența Voastră ca renumit Învățător poate veți găsi câteva idei demne de a le insufla românilor noștri și, dacă dintr-un pumn de grăunțe va răsări măcar un fir pe brazdă română, eu voi fi fericit.

Binevoiți, Vă rog, Eminență, a primi deosebita mea stimă.

Caracușeni în martie 1894.

C. de Stamati-Ciurea