Cărțile didactice

Jump to navigation Jump to search
Cărțile didactice
de Anton Bacalbașa


Gheorghe Vasilescu era un băiat de zahăr. Blând ca un miel, prostuț ca noaptea, trecea prin școală ca gâsca prin apă. Îl urmărea însă nenorocul și-l persecuta de foc. I se părea Universitatea un sicriu, și cursurile o inchiziție; când vedea pe Dogele-profesor, umbra lui Marino Faliero îi trecea pe la ochi ca o stafie roșie. Examenele începeau să-l înfioare și-l cuprin- deau friguri de moarte.
Atunci a luat o hotărâre supremă: s-a zvârlit în politică, această alma mater care cere de toate, afară de talent.
Profesorii săi, niște bărbați care pun adevărul mai presus de patimile meschine, s-au întâlnit cu el la clubul politic, i-au admirat calitățile de agent electoral și l-au împins să treacă fioroasele examene magna cum laude.
Mai târziu „partidul” a venit la putere, și Gheorghe Vasilescu, fost martir în diferite rânduri, a fost numit profesor.

***

Cea dintâi operație la care s-a dedat bravul profesor când a pus mâna — ca să nu zic piciorul — pe catedră, a fost să scrie „cărți didactice”.
Cărțile didactice sunt un comerț excelent. Dacă ai ceva prieteni la instrucție , ești sigur că au să-ți fie aprobate, oricâte nerozii ai vârî în ele. Fiind om cu influență, găsești numaidecât un editor, care-ți acordă sume respectabile; îți impui cartea la școli, apoi desfaci un număr de exemplare considerabil la împățirea premiilor, și edițiile curg, și prostiile curg, și banii curg...
Din păcate, Gheorghe Vasilescu nu-i unu. Căci dacă geniile se nasc la câte un veac, iar talentele la un deceniu, proștii au calitatea de a se înmulți ca stelele cerului, ca nisipul mării.
Când apare o carte didactică, poți de mai înainte să te aștepți la ceva în genul Păsăreanu. Rar, foarte rar, aceste opere — menite ditai să lumineze tinerele generațiuni — împlinesc cu oarecare succes menirea asta; în genere, ele nu sunt altceva decât un mijloc pentru ca Gheorghe Vasilescu să-și îndestuleze parazitara și zgomotoasa dumisale viață, care ne interesează așa de puțin.
Lucru curios, am putea susține că lucrările didactice fac și ele oarecum parte din caracterul nostru național, precum numai la noi se vâră în literatură o sumă de microbi care habar n-au ce-i gramatica; tot astfel, numai la noi se vede spectacolul acesta scandalos că o carte de școală e mai proastă decât o listă de bucate de la „Trei sarmale”.
Europenii n-or fi scăpat nici ei cu desăvârșire de prostia omenească; sunt și pe acolo Păsăreni, slavă Domnului! Dar... se găsește întotdeauna cineva care să-i oprească de „a lumina generațiile viitoare” cu toate năzbâtiile.
Când apare la noi o carte didactică, în loc să vezi dacă materia e bine împărțită, în loc să-i critici metoda, ești obligat să te ocupi de greșelile gramaticale și să-l înveți pe autor lucruri pe care aiurea le știu și elevii cei mediocri. O carte didactică în care ți se spune că tinicheaua este un metal ce se găsește și-n stare nativă, ori că sulfurile arzând produce acid carbonic; o carte didactică în care afli că melcul are două coarne... este, fără îndoială, o carte cu care nu poți discuta altfel decât cu o imensă zeflemea...
De aceea, Adevărul literar roagă frumos pe domnii autori și pe domnii editori să-i trimită operele dumnealor didactice. Noi ne-am procurat deja câte am putut și vom ține deschisă în permanență rubrica așa de interesantă a Culturii oficiale.
O să fie frumos.