Călin de la mitraliere

 

Rănit de șapte ori, Călin,
Trăgaci de la mitraliere,
Zace-n spital. Nici un suspin,
Deși e crunt-a lui durere,
N-a scos. Iar de te miri: — ,,Voinice,
Cum, nu te plângi?!” El, simplu, zice:
— „Păi sunt ostaș, nu sunt muiere!”

Și ofițerii și soldații
Se duseră și l-au văzut,
Și coruri calde de ovații
Viteazului i s-au făcut...
Primi și bani, și decorații...
Surorile de caritate
Vin des la patul lui Călin
Și din frumoasele lor guri,
Curg vorbe dulci de bunătate,
Din mânușiți curg prăjituri,
Cărți de citit, țigări și vin,
Însă rănitul, slab, olog,
Când i se cântă vitejia,
Răspunde scurt, hursuz: — „Mă rog,
Eu mi-am tăcut doar datoria!”

EI pare foarte plictisit
Că e așa sărbătorit,
C-odată, văzând multe dame
Care veneau să-l felicite,
Le-a spus cu glas morocănos:
— „Conițelor, vă rog frumos
Nu vă-mbulziți că, păsămi-te,
Nu-s d-ăia dă la panarame!”

Dar medicii n-au izbutit
Să scape p-acest brav rănit.
Pe când căzuse-n aiurare,
Veni-ntr-o zi, din întâmplare,
La patul bietului Călin,
Regina, și i-a dăruit
Numai un zâmbet și un crin.
O, ce frumos s-a-nseninui
Figura-i aspră de soldat!
Dar iarăși dânsul s-a-ncruntat
Sa bombănit, abia-nțeles,
Căci începuse agonia:
— „Târziu, o Doamne, mi-ai trimis
Pe dulcea Precista Maria,
Că de mi-o trimeteai la pont,
Tu negreșit mă vindecai,
Și-n loc să intru mort în Rai,
Azi viu m-aș fi întors pe front!”