Călătorul și sufletul
Călătorul nopții în a ei tăcere
Trece și revarsă cînturi de durere
Printre stînci îndreaptă pasu-i tremurînd,
Și din aburi luna îi surîde blînd.
Dar cînd steaua nopții după munți s-ascunde
O-ntristare-adîncă sufletu-i pătrunde
Și cătînd în urmă stă cugetător...
Vai! prin întuneric ce va face or?...
Drumul nu se vede; noaptea e adîncă;
Colo este rîul, dincolo e stîncă.
Însă tot d-odată aurele zori
Par surîzătoare dincolo de nori.
Ziua răspîndește umbrele ușoare;
Fluturii se joacă p-o rază de soare;
Florile suave cu parfumul lor
Face de surîde tristul călător;
Păsările cîntă, aura[1] adie
Și speranța vine ca o bucurie.
Astfel, al meu suflet, nu te întrista
Cînd această viață se va precurma[2]!
Dincolo de noapte ziua aurită,
Dincolo de groapă viața infinită.