Călătoria mè la munte

Jump to navigation Jump to search

Călătoria mè la munte
de Enache Gane
Fragment


    Luna ce este planetă mult mai gios decît de alte,
    Tîrziu după ce răsare să ivește pe drept munte
    Cu așa apropiere a lor vîrfuri atingînd,
    Încît la sănin curat ea să vede strălucînd,
    Ca cînd ar fi o lumină pe vîrf de munte născută,
    De unde ca în oglindă în Bistriță să arată.
    Toți copacii sînt sălbatici și numai cît înverzesc,
    Afară de puțîn număr de mălini ce înfloresc.
    Muzica acestor locuri, fără talanturi firești,
    Iaste sîngură cîntarea fluierilor păstorești,
    A cărora jelnic glas și firii mărturisăște
    De soarta pustietății încît ea de tristă este.
    Zefirii trecînd prin frunze lunică cu întristare
    Iho, acè dintre stînci, iaste lor răspunzătoare.
    Cînd noorii să adună, orizontul de închide
    Piste văi ca și o noapte, negura atunce cade,
    Și tunetul pintre munți, înfocat răspunde tare,
    Acel om întocma tartar la un nedeprins să pare,
    Și cînd acel întunerec pe încet să răsipește,
    A ceriului albăstrime cîte puțin să ivește,
    Atuncea inima lui are ace mare bucurie
    Ci sîmțește un închis și supus la tirănie,
    Cînd îl mîngîie lumina de la vreo ferestruică
    Întru acel întuneric a temniții, cît de mică.
    Curcubăul ca un cert pe munții înfășurînd,
    Cătră a lor firesc verde pe sîne alăturînd
    Se dă o vie podoabă, cu mai multă osăbire
    Decît unui neted cîmp, de ar avea și pădure.