Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva

Jump to navigation Jump to search
Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscva
de Constantin Negruzzi


Țarul Alexie Mihailovici poftise la Moscva pre Macarie, patriarhul Antiohiei, precum, și pre Paisie, patriarhul Alexandriei, pentru înjghebarea soborului universal ce trebuia să judece pre Nicon. Macarie plecase din ierarhia sa cu totul pentru alt scop și poftirea marelui Alexie la sobor o priimi când acum se afla în Rusia. Nevoia de a aduna mile de la creștini pentru plata dărilor și a datoriilor bisericei patriarhale din Antiohia îl silise a întreprinde o călătorie în depărtatele țări a creștinilor ortodoxi. Tovarășul său, arhidiaconul Pavel născut la Allep, ținu jurnal în toată vremea călătoriei lor, însemnând în el orice văzu mai de însemnat. Acel jurnal, ce nu este știut românilor — pentru care îndestul vorbește — nu de mult se făcu cunoscut lumei învățate. Scrierea este în limba arabă și este foarte rară. Un exemplar — din care d. Belfur întreprinse traducția sa la Londra — fu cumpărat la Allep în patria autorului și orientalistul englez nu mai putu găsi alt manuscript, oricât cercetă în bibliotecele din Constantinopoli, Smirna și Cair.

D. Senkovski mai văzu încă un exemplar la repausatul Arid la Ain-Tur și ceti cea mai mare parte din el în vremea ce se afla în casa acestui învățat arab. Nu se știe cui a rămas acel manuscript după moartea lui Arid. El era scris în limba arabă cu litere siriene cum se obicinuiește la maroniți. Societatea Londrei pentru tipărirea traducțiilor din limbile orientale a tipărit în urmă traducția lui Belfur despre călătoria lui Macarie. Pentru a da cetitorilor noștri o idee de scrierea aceasta vom arăta parte din aceea ce privește pre România, care am găsit-o scrisă de d. P. Saveliev în al cincisprezecele lom a jurnalului rusesc din anul 1836, întitulat Bibliotecă de cetire.

Patriarhul plecă din Allep joi, în a 9 a lunei temuz (iulie) 7160 (1652). Arhidiaconul Pavel (șamas Bulos) și ceeâaltâ a lui suită se întâînirâ cu el la Antiohia (Antakia) și își urmară călătoria prin Iskenderun (Alexandreta), Baias și Adana pană la Konia. De acolo, prin Brusa la Mudania. Aici se îmbarcară și la teșrin (întăi octomvrie) după trei luni de la purcederea lor din Allep ajunseră la Constantinopoli. Arhidiaconul nu uită a arăta în jurnalul său cum a priimit pre Macarie, Paisie, patriarhul Constantinopolii, ce liturghii s-au slujit la prilejui sosirei lor și cum au cercetat toate bisericile și mecetele acestei cetăți. Capitala lui Mahomet IV, care împărățea atunci, nu trase luarea-aminte a arhidiaconului decât la biserici și geamii la arnândoi patriarhii și la clerul grecesc. Privirea lui nu se înturnă la alte obiecte.

Paisie, folosindu-se de aflarea în Constantinopoli a celuilalt patriarh, depărtă cu solemnitate de biserică pre unul din mădularii clerului, care în putere stăpânea multe ierarhii și se poreclea patriarh. El se numea Chiril, de neam spaniol. Arhidiaconul Pavel îl văzu la Galata unde ședea atunci și scrise în jurnalul său că „Senior Chirii poartă cealma albă pe cap.” Doi patriarhi îl afurisiră pomenind toate păcatele și nelegiuirile lui. Nu după multă vreme, Macarie împreună cu alt Paisie, patriarhul Alexandriei, trebui să lipsească de biserică pre patriarhul rus.

Macarie se îmbarcă la Constantinopoli în socotință de a merge pe apă pană la gura Dunării, dar vânturile protivnice îl siliră a ieși la Kiustenge și a-și urma călătoria pe uscat. La 12 kenun (al doile ianuarie) ajunse la Galați de unde piste două săptămâni se duse la Iași, unde fu silit a șede opt luni. îndelungata lui petrecere în acest oraș dete vreme arhidiaconului a se ocupa și de cele mirenești obiecte. El descrie lăcuința, îmbrăcămintea și obiceiurile moldovenilor și cu naivitate se miră de ei și mai ales de casele lor „la care coperișuriie nu sunt late ci-s ascuțite ca grebănul cămilei.” El încă hărăzește un osebit capitul spre a prescrie sporirea și creșterea dobitoacelor. Iată descrierea audiinței patriarhului la domnul de atunce, Vasilie Lupul, precum ne-o spune însuș arhidiaconul:

„Marți dimineață la opt șubat (fevruarie) înălțimea sa beiul înștiința pre al nostru stăpân patriarh că se găti a se vede cu el, și pe la amiază veni silihdarul într-o trăsură fără roate, ce se cheamă în limba lor sanie. Era ger și căzuse mult omăt; nu îmbla cu căruțe sau care, ce cu sănii, pentru că pe așa vreme acest fel de trăsuri sunt mult mai grabnice și mai sigure, înaintați de străjeri am ajuns la curte, unde am găsit pre beiul singur în apartamentul său. Patriarhul îi dete scrisorile trimise de Paisie, patriarhul Constantinopolii, de la cel ce fusese mai nainte Evanichie și de la patriarhul Ierusalimului. Cum sfârși logofătul de cetit scrisorile, beiul se sculă și își luă calpacul. Apoi patriarhul îi prezentă daruri de mare preț, falca de jos a sfântului marelui Vasilie, de color galben, tare grea și strălucind ca aurul, mirosul ei era mai plăcut decât ambra, și la ea mai rămăsese doi dinți, unul mare (măsea), altul mic; noi am căpătat-o la Constantinopoli, unde se păstra la o rudă a lui kir Grigorie, mitropolitul Cesariei și era cumpărată cu greutatea aurului. Noi i-am înfățoșat și alte osemine daruri din deosebite locuri, câteva moaște de mult preț a celor doisprezece apostoli, luate iarăși de la Constantinopoli, maica orașelor. Pintre sfintele rarități, căpătate cu bani, era și o picătură de sânge a sf. Gheorghe, puțin păr a muceniței Anastasiei, care izbăvește de vătămarea farmecelor, un degit a maicei sfântului Evstafie mucenicul, niște bucățele de peatră de la sfântul mormânt, câteva bucățele din lemnul mântuitoarei Cruci de color închis ca lemnul negru și foarte grele. Noi am cercat să le punem pe foc: ele părea că ard, dar cum le scoteam, lua forma dentăi. Ele se păstra într-o cutie rătundă de lucru indienesc prea frumos lucrată. Sta în bumbac învălite cu stofă de fir foarte scumpă, care se vârea într-un ghizdan de stofă roză cu găitane de matasă albastră. Când văzu beiul comoara aceasta veni în încântare și mirare, și nu-și putea ține bucuria când îi zise patriarhul:

— Toate aceste sunt pentru tine; păzească-te de toate primejdiile! Noi i-am mai dat o stecluță cu sfântul mir. Atunce beiul simți dragoste către stăpânul nostru patriarh, și-l întreblă de pricinile ce-l aduseră pe aici, de care s-a scârbit inima sa. După aceasta, ieși cu patriarhul în Divan, unde era întinsă masa.”

Arhidiaconul descrie frumuseța talgerilor, a cuțitelor și furculiților, care era toate de aur curat sau de argint; rânduiala slugilor, alegerea bucatelor și a vinațelor și eticheta prânzului curței Moldaviei. După prânz, patriarhul fu dus iarăși cu sania la monastirea unde găzduia. Iată ce spune Pavel de domnul Vasilie:

„Înaltele însușiri a beiului, mintea și cunoștințile sale, superioritatea sănătoasei lui judecăți, adâncele lui științi de înțălepciunea cărților vechi și nouă, atât în limbele străine cât și creștinești și turcești, bărbăția sa și iscusința ostășească covârșesc puterile destoiniciei omenești. Adevărat că el se asemăna cu cei mai întăi împărați greci și poate era și mai presus de ei. Calitățile lui se slăvesc în toată lumea și îmbilșugata lui generozitate și însemnatele lui fapte sunt cunoscute nu numai patriarhilor, mitropoliților, preoților,monahilor și mirenilor, nu numai prin biserici și monastiri, dar și agiii, neguțitorii, dervișii, meșterii și alții din norodul turcesc obicinuiesc a se jura pe capul lui. Cu toate aceste, el pân acum este obiectul urei lor și cu greu își va putea ține stăpânirea. El, precum am zis, e cunoscut în toată lumea: țarul și magnații Muscoviei (Rusiei) foarte se bucură când priimesc de la el scrisori și îi arată mare stimă. Asta vine pentru că ei au auzit de caracterul lui, că el iubește și cinstește bisericile și monastirile și împărțește mile la toți oamenii. Riga de Lihistan (Polonia) și magnații leși iarăși îl stimă; Ihmil (Hmel), capul cazacilor, a luat de noră pre fata lui; hanul și tătarii îl iubesc mai mult decât pre oricare; împăratul Germaniei, riga ungurilor și venețianii sunt în bună plecare către el. El tipări un mare număr de cărți bisericești, de slujbe duhovnicești și tâlcuiri la ele. Pentru poporul său moldovenesc tipări cărți în limba românească. Mai nainte norodul își cetea rugăciunele serbește, care seamănă cu rusește; începând din Bulgaria, în Serbia, Valahia, Moldavia, țara cazacilor și Muscovia, pretutindene cetesc serbește, în care limbă sunt scrise cărțile lor. Dar limba valahilor și a moldavilor este romană (lingua romana) și ei nu înțeleg ce cetesc serbește. Pentru aceasta, el făcu lângă monastire o zidire de peatră pentru școală, pe lângă care a și tipărit cărți în limba lor firească. Serbii, bulgarii, cazacii și muscovii (moscalii) vorbesc tot o limbă care se schimbă numai pe alocuri, dar cărțile și scrierile lor sunt tot un fel piste tot locul.”

După ce zice aceste de domnul Vasilie, iată cum descrie Pavel și pre supușii lui:

„Seansele Divanurilor de sâmbătă era însemnate numai pentru judecarea criminaliștilor, pentru hotărârea la moarte a ucigașilor și slobozirea nevinovaților. Preaputernicul Dumnezeu n-a lăsat pe fața pământului norod mai rău decât moldovenii, căci toți sunt războinici sau tâlhari. Socoțindu-se de când Vasilie s-a făcut bei, adecă cu douăzeci și trei ani în urmă s-au osândit la moarte mai mult de patrusprezece mii de vinovați. însă el niciodată nu hotărăște moartea pentru cea întăi vinovăție. Pre vinovat numai cât îl schingiuiesc, îl bat cu bicele și îl pun la stâlp; apoi îl slobod.

La a doua greșală îi taie o ureche: la a treia, cealaltă; numai după a patra îl omoară. Noi însăși am fost marturi de trăsurile caracterului acestui norod, care insuflă groază; ba încă am văzut cum ducea la moarte până și preoți. Beiul, cu toată strășnicia lui, nu fusese în stare a-i îndrepta. Până și femeile și fetele moldovenilor sunt lipsite de toată cuviința și măcar că beiul le taie nasurile, le pune la stâlp, și le îneacă, încât au perit vro câteva mii, tot nu le poate îndrepta purtarea.”

Patriarhul nu văzu îndelungă vreme pre domnul. „În sfârșit am aflat—scrie arhidiaconul—pricina lipsirei sale. împregiurările următoare îl siliră la aceasta. El priimi o scrisoare de la un preot cuprinzătoare că boierii îi sunt vânzători și că ei împreună cu Megas-logofătul s-au pus la cale să-l omoare. Cu vro zece zile în urmă, logofătul cu chip viclean se întâlni cu riga maghiarilor (ungurilor) și cu Matei, beiul Valahiei, ca să aibă la ei scăpare la întâmplare de nevoie; că el pârâ cătră ei pre Vasilie, că are gând să cucerească cu ajutorul cazacilor Ungaria și Valahia. Amândoi stăpânitorii se aprinseră de mânie auzind de aceasta și încredințară lui Megas-logofătul înseninătoare putere ca la treizeci mii de ostași, ca să meargă cu ei împrotiva lui Vasilie și să-l omoare. Logofătul știu a se alcătui cu ei, încredințându-i că el și ei au tot același gând. El se vorbi cu capiteniile armiei moldovene, ca ei să puie mâna pre Vasilie în duminica Paștilor, în vremea liturghiei, în monastirea unde el obicinuit prăznuia această mare zi; să-l bage într-o chilie și să-l omoare. Prea bunul Dumnezu nu-i îngădui; scrisoarea de care am pomenit, îl înștiința de acest complot. Dărnicia și îndurarea care arăta fiecărui depărta de la el această nenorocire.

Cum se înștiință Vasilie de complot, îndată se închise și strângându-și visteria și averea se duse cu familia sa la cetatea

Hotinul pe hotarul Poloniei. Aici își adună ostașii, dar toți era necredincioși și vânzători. El se trase în cetate și, în săptămâna patimilor, trecând râul, se duse la cetatea numită Camanija (Camenița), în ocârmuirea leșască. De acolo scrise la Constantinopoli, arătând cele ce se întâmplaseră și trimise să ceară ajutor la Ihmil (Hmel), hatmanul cazacilor și la fiiul lui, ginerele său Timofei. Totodată trimisă să ceară oaste de ajutor și la hanul tătăresc. Pân a nu purcede din Iași, domnul Vasilie pedepsi cu moarte pre trei șefi ai armiei sale. Unul din ei era serdar-elascher. Vasilie îi era naș și doamna nașă, și ei îl iubea foarte mult. Beiul nu ascundea de el nici o taină și avea către el cea mai mare bunăvoință. El îl trimise o dată ambasador la riga ungurilor Racot (Racoci II, domn Transilvaniei), iar el se puse la cale cu riga să gonească pre bei de pe tron, încredințându-l că Vasilie cumpără pre turci ca să puie rigă pre frate-său, Racot îl crezu. Altă dată îl trimise ambasador la Matei, voievodul Valahiei; el îl înșălă și pre acesta tot cu așa chip, încredințându-l cu necredință și minciună că beiul cumpără pre turci și stăruiește să capete de la ei voie ca să puie stăpânire pe tronul Valahiei pentru fiiul său ștefan. Acesta iarăși îl crezu precum și celalalt. Se înțelese cu riga unguresc și închieră legătură cu logofătul, cărui îi făgăduirâ să-l facă domn Moldaviei prin toate mijloacele și puterile lor. Logofătul nu încetă de a trimite jalobe, de a înșela și a întrebuința toate putințile până ce nu trase în partea sa pre cele mai însemnate fețe din Moldavia, care foarte ura pre Vasilie, pre boierii lui și pre toți grecii. Pricina urei lor era mai ales pentru că nepotul lui Vasilie, a cărui nume nu-mi vine în gând, necinsti patru mii de fecioare(!). Rudele lor se jăluiră: era cu neputință a se tăinui nelegiuirea lui, pentru că el năvălea noaptea în casele lor și silnicea fetele; las că era vinovat și de alte răutăți.

Trei ani logofătul prelungi hrănindu-și gândul pană ce agiunse scopul și priimi de la Constantinopoli învoirea turcilor la uneltirile sale. Vasilie, mai în urmă, îl chiemă și îi dete în păstrare zece mii de galbeni. El îndată închipui o nouă viclenie: trimise pre femeia lui la un sat depărtat și, după câteva zile, înfățoșa beiului o scrisoare în care se zicea că ea se află foarte bolnavă. Beiul îi dete voie să se ducă s-o vadă. Dar mai întăi, râzându-și de beiul, el încet, încet, slobozi oștile străine alcătuite din greci, șerbi, bulgari și alții, pre care domnul le ținea cu cheltuiala sa de câțiva ani. Logofătul punea înainte că beiul n-are dușmani, împrotiva cărora să aibă trebuință de apărare. Apoi, vărsând banii care-i luase spre păstrare, în toate duminicile postului mare slobozea câteva detașamente din ele, pană ce i-a împrăștiat pre toți. Viclenia se nimeri; ostile pământești se smulseră și ele de la supunere către domnul lor.

Vasilie plecă din Iași în gioia săptămânii mari. De nu trimitea pre nepotul său cu oaste ca să strice podul cel mare ce era în drumul dușmanilor, ei îl apuca încă în țara lui. Cu aceasta câștigă câteva zile, pană ce ei așezară podul și acum era târziu de a mai pune mâna pre el. Să fi văzut cineva spaima și groaza ce s-a împrăștiat pretutindeni după ieșirea leului din munții săi! Toți lăcuitorii orașului s-au făcut potlogari și tâlhari. Neguțitorii și orășenii cei mai însemnați își strângea averile prin monastiri și se întărea acolo puindu-și carele și trăsurile. Noi ne aflam în asemene groază, pentru că nu mai văzusem de când eram asemine lucru. Slujba și rugăciunile încetaseră. Bisericile și paraclisele era pline de merinde și alte lucruri. în agiunul Floriilor noi am făcut vecernie în trapezarea monastirii, și a doua zi numai utrene. Pe la amează, logofătul intră în Iași cu numeroasa lui oaste și trase la casa lui. Luni dimineață merse la curte și se traseră toate clopotele, vestind că s-au suit pe tron. Trei ani unelti el planurile sale până ce le aduse în împlinire. Luă titlu Ioan Georghie Stefanos voievod. Acest obicei este la beii Moldaviei și a Valahiei de a pune înainte numelui lor cuvântul Ioan ca porecla la arabi. Pe pecetea lor este un cap de vițel. Numele beiului era Giorgi (Gheorghe) și părinții și străbunii lui au avut mai de mult vrednicie domnească, iar obștește le zicea Stefanos. Magnații, oștea și norodul i s-au supus, pentru că el era de nația lor. Pricina urei lor asupra lui Vasilie urma pentru că el era de nație grec și avea curteni și favoriți greci ce desprețuia pre moldoveni și îi aduseră în cea mai mare sărăcie și ticăloșie. Pentru aceasta, aste două noroade (grecii și moldovenii) hrănesc unii către alții cea mai mare ură. în sâmbăta Paștilor au sunat din toate clopotele de cumnînnopta pană ce răsări soarele. Noi ne-am sculat, am slujit și am cântat Hristos au înviat în trapezarea monastirei. Toți grecii mireni și călugări cu spaimă își aștepta pe tot minutul moarte de sabie. Cât pentru noi, îndată ce noul bei se sui pe tron trimise stăpânului patriarh merinde de mâncare, rugându-l pentru rugăciunile sale și făgăduindu-i tot binele, care fu prea de mulțămire patriarhiceștii sale inimi. Noul bei ne cunoștea de mai înainte. Din lunea luminată pană la duminica Tomii nu s-a mai slujit liturghie de groaza și de frica care domnea. Ne-am înștiințat că Timofei, fiiul lui Ihmil și ginerele lui Vasilie,trecuse râul Tur (Nistru), care hotărăște Moldavia de țara cazacilor, cu oști din pământeni de ai săi, ca să se bată cu noul bei, și că spărsese străjile ce era la marginea acestui râu. Cum priimi vestea aceasta, noul bei se găti să întâmpine pre dușman cu ostile sale, și abia ieșise împrotiva lor cu regimentele ungurești și muntenești și din nou trimise să ceară ajutor, în vremea aceasta se apropii avantgarda cazacilor ce se cheamă aici satragi (ceahragi) în număr numai de trei mii și respinse oastea care beiul trimise asupra lor. Pe lângă însuși beiul s-au adunat ca la patruzeci mii ostași din moldoveni, unguri, nemți, valahi, șerbi și alte nații. Atunci era vremea sfintelor prăznuiri a Domnului, la care stă toată nădejdea acestei lumi de jos; dar de frică și de spaimă toți tăcea și n-au prăznuit sfânta săptămână. Beiul ieși din Iași cu toate oștile aceste mercuri, a doua săptămână după Paști; toți neguțitorii greci fură siliți a merge cu el la război. Curând se întâlniră cu cazacii și se bătură mercuri de la amează pană gioi la amează, când cazacii împrăștieră oastea beiului, pricinuindu-i mare stricăciune. Bătălia a urmat așa. Cazacii sta după tabere și întăririînaintea cărora era puse arabalele lor de tot feliul. în centrul poziției era ei cu caii lor păzind cea mai mare liniște și tăcere în baricadele lor, încât nu se vedea nici un om. Moldovenii gândea că sunt morți și trimiseră un detașament de darabani, ca la opt sute de oameni, spre recunoaștere. Când G. ștefan Voievod începu a împușca în ei din șese tunuri și darabanii din pușcele lor, cazacii într-un clip s-au sculat, au deschis foc din unsprezece tunuri, au dat busta înainte, slobozind pușcele; apoi, scoțând săbiile tăieră pre toți darabanii, între aceste, artileria grea împroșca în toate părțile și nu mai rămase altă scăpare decât fuga. Atunci Timofei dete năvală și vrăjmașii fură sfărâmați cu desăvârșire. Cazacii sunt foarte harnici la război și, fiind de o deosebită vitejie, niciodată nu dau înapoi și se întorc la fugă. Ei au arătat aceasta în cei doi ani trecuți, în vremea războiului cu leșii. Ei se apără în șanțuri, și sunt piste măsură răbdători la drum; se hrănesc numai cu pâne neagră și cu apă și n-au nici corturi, cu cât mai vârtos alte lucruri de lux. Cu Șeful lor Timofei, Vasilie a închiet o solenelă alianță. Cazacii se arătară în marginea Iașilor, unde mai urmă o bătălie pe care noi am privit-o din clopotniță.” Cazacii, după cum spune arhidiaconul, urmară cu neâncetare pre biruiți. Timofei Hmelnițki intră în Iași. Orașul fu dat în pradă. Turcii și jidovii era uciși sau schingiuiți pană ce-și arăta averea. Clopotele se trăgea pe la toate bisericile, și patriarhul Antiohiei sluji un Tedeum de mulțămire pentru sănătatea „fericitului Domn Vasilie voievod, hatmanul Zinovie, beiul Timofei și soțiile lor“. Domnul Vasilie fu chiemat de la Cameniță și se înturnă în capitala sa la 28 april. Cazacii îl întâmpinară cu pompă, împușcând din 11 tunuri a lor și din 6 luate de la protivnici. El începu, iarăși a domni, dar nu pentru mult. Plecă cu Timofei asupra dușmanilor. „După praznicul înălțării lui Hristos priimirăm veste că Vasilie bei și ginere său Timofei fuseseră amândoi învinși și plecaseră de fugă împreună cu cazacii. Noi pân atunci eram fără grijă, pentru că auzeam în toate zilele că ei de patru ori au sfărmat de tot pre unguri și pre valahi. Acum, din împrotiva, orice nouă veste ne împlea de îngrijire și de-spaimă și norodul, ca mai nainte, își căuta scăpare prin monastiri. în sfârșit, se înturnară la Iași cazacii biruiți și fugari, beiul și Timofei, și îndată trimiseră la Ihmil (Hmelnițki) ca să-l înștiințeze de împregiurări. Cu toate aceste, auzirea că ei de patru ori au biruit pre unguri, valahi și serbi s-au adeverit. Nimeni n-au putut a le sta împrotiva. Ei au ajuns cale de o zi departe de orașul Durgaița (Târgoviște), capitala beiului Valahiei. Matei le-a ieșit întru întâmpinare cu mulțime de oaste din valahi, unguri, serbi, greci, arnăuți, bulgari și turci. Ostașii lui Vasilie și a lui Timofei au năvălit ca lei în ei, făcându-și drum până la cortul beiului. Au rănit pre Matei cu un glonte la picior și i-au împușcat și calul. El s-a apărat cu sabia pană ce a început a însera, atunci, scoțându-și ciubota din piciorul rănit, încalecă pe alt cal urmând a se apăra. Toată oastea lui era gata a se închina lui Vasilie bei și cazacilor, când preputernica și nestatornica vreme deodată aduse vifor cu tunete și fulgere, ploaie și grindină care cădea ca peatra pe armia lui Vasilie și pe cazaci, pentru că vântul le era în față. Moldovenii iarăși se arătară necredincioși și se uniră cu Dușmanul, și cazacii nu putea să sloboadă din tunuri pe o așa silnică ploaie. în vremea aceasta muntenii și-au gătit tunurile lor cele mari, și, deschizând strașnic foc din tunuri și din pușce, au pricinuit nerânduială în dușmani. Moldovenii mai întăi și apoi cazacii au plecat de fugă și au fost sfarmăți pe drum. Vrăjmașul îi luă de goană cu sabia a mână și ucise o mulțime din ei. Aceasta fu cea mai nenorocită pentru ei vreme, învingătorii îi goniră cale de trei zile; mulți căzură prinși; câți au scăpat de soarta aceasta s-au înturnat la Iași. Bătălia aceasta a fost marți seara, înaintea înălțării.

Domnul Vasilie cu gineri-său sosiră la Iași pe drumuri lăturalnice, cazacii mai șezură trei zile în acest oraș și apoi se înturnară la țara lor. Timofei Hmelnițki curând îi urmă. Vasilie rămase singur fără nedejde de mântuire.

Se auzi, că protivnicul lui Vasilie, noul bei (domnul G. ștefan) venise cu unguri și cu valahi lângă hotarul unguresc, la un sat de munte într-un loc sălbatic și se îndeletnicește acolo a scrie proclamații cătră norod, care în partea aceea era tot plecat cătră el. Turburarea în oraș iarăși începu.Vasilie era cu totul fără oaste. Trimise să ceară ajutor de la tătari, dar ei nu voiră să-i deie ajutor, în desnădejde, începu a strânge oaste prin târguri și sate, și numi căpitani, adecă iuzbași (șutași) juruindu-le avere și lefe. Curând sosiră vești bune: Ihmil îi trimise câteva mii de cazaci. Beiul le împărți bani și haine, le slobozi merinde, și porunci să le așeze corturi împregiurul orașului. Beiul ieși din Iași, marți, la cinci temuz (iulie). Cu dânsul ieșiră toți neguțitorii și grecii, cei mai mulți pentru dragoste cătră el. împreună cu cazacii ei alcătuia un corp ca de patru mii oameni. Din moldoveni se adunară pe lângă el ca la unsprezece mii. Cu această oaste plecă asupra dușmanului, de care se aflase prin iscoade că n-are mai mult de două sau trei mii oameni. Când amândouă oștile se întâlniră și armia lui Vasilie putea bate pre neprieten cu bețile iar nu sabia — atât neânsemnat era numărul lor — dușmanul stătu bărbătește, încredințat fiind în necredința moldovenilor care, în adevăr, îndată lăsară pre Vasilie și trecură în partea noului bei. Prin aceasta, oastea protivnicului se întări și birui pre cazaci și pre greci. Cea mai mare parte din ei peri de sabie. Floarea armiei lui Vasilie se alcătuia din neguțitorii greci ce era în aripa dreaptă subt comanda hatmanului, fratele lui și a fiiului său. Văzând că în loc de izbândă or să peară cu toții de sabia dușmănească, își sparseră rândurile și plecară de fugă. Aceasta urmă la 6 temuz (iulie) pe la amiază. Vasilie asemine fugi pe un cal fugăreț cu puțini urmași, lăsând dușmanului corturile și toată pojijia. El trecu în țara cazacilor unde se odihni de o campaanie atât ce nepriincioasă și grea. Averile sale le trimise la cetatea Sogeao (Suceava), unde de mai nainte își trimisese femeia și copiii, dând poruncă garnizoanei să se apere cu nătângie pană ce va veni el în ajutor cu înseninătoare puteri; iar el singur rămase la cel întăi târg căzăcesc, Rașko (Rașkov, gubernia Podoliei, lângă Dnipru), de unde înștiința pre Ihmil de poziția sa.” Patriarhul și arhidiaconul cu sinceritate se scârbea de soarta lui Vasilie:

„Prezenturile care îi dasem, și care ne ținea vro câteva sute de lei, era acum aruncate în zadar și fără folos! Vasilie făgăduise stăpânului patriarh să-i plătească datoriile și cheltuielele. El îi dase voie a călători la nord și voia să trimită cu dânsul pre solul său la țarul muscălesc și să ne înlesnească cu toate cele trebuitoare la drum — trăsuri, cai și altele. Aceasta ne-o zisese și în obște și în parte. Noi așteptam încă înseninătoare sume și de la boieri; acum toate era perdute!”

Noul domn îndată intră în Iași și dete orașul în pradă oștilor sale a cărora răzbunare căzu mai greu pre greci. El trimise și o parte de oști spre asedierea cetății Suceava, acum neânsemnat târg în Bucovina, dar unde atunci se afla familia și avuția lui Vasilie Lupul subt apărarea unei viteze și credincioase garnizoane.

„Cazacii, subt comanda lui Timofei, fiiul lui Ihmil, trecură piste Nistru (la sfârșitul lui iulie), sfarmară acolo străjile ungurești și moldovinești ce păzea marginea și se îndreptară la cetatea Sogeao (Suceava), ca să deie ajutor garnizoanei. Făcură șanțuri împregiurul cetățuiei, în care sloboziră un părău ce curge acolo spre întărire. Ei avea cu dânșii tunuri.

Cum se înștiința noul bei de apropierea lor se depărta de cetate. Cazacii intrară înlăuntru. Atunci din nou se înturnă și o încungiură din toate părțile cu ostile sale, a cărora număr se suia în vremea aceea la patruzeci mii. Cazaci erau numai patrusprezece mii.

Lupta cazacilor din cetate cu oștile noului bei urma necontenit. Timofei, fiiul lui Ihmil, ieșea din cetate în toate zilele și omorea câte o mie de dușmani. Nime nu putea să i se împrotivească, astfel era de viteaz și ager călăreț, în adevăr, el era cel mai viteaz om din lume și istoria nu arată altă pildă de asemine bărbăție și putere, în fieștecare zi ieșea din cetate pe calul său cel alb, pre care îl iubea mai cu deosebire, cu puțini urmași, rănea și omorea grămăzi de dușmani și apoi se înturna la fugă. într-o zi a ucis cu însăși mâna lui o mie trei sute de nemți, cum ne-au spus oameni vrednici de credință. El împușca cu pistoalele de la cobur, întăi cu mâna dreaptă și apoi cu stânga, tăia și împungea cu sabia, apoi își slobozea săneața. într-un cuvânt, întrebuința toate armele de care era pururea plin, pană ce oborea pre toți dușmanii. Aga haznelii și capigi-bașa care veniseră de la Constantinopoli pentru ca să plece trebile în partea sultanului și să afla pre lângă noul bei, era marturi acestor isprăvi și mult se minuna de iscusința călăritului și vitezia lui Timofei. Nime nu-l putea nimeri cu săneața sau cu alte arme, căci cu iuțeala fulgerului se răsucea pe subt pântecele calului. întru o zi, când Timofei ședea în cortul său, în șanțuri, și bea vin, fu rănit la picior de un plumb slobozit de leșii ce veniseră în ajutor lui G. ștefan, de ura ce avea cătră Ihmil, fiiul său, și tot norodul cazacilor. Pismuindu-l, ei pitea numai în el, pană ce l-au nimerit. Rana fiind de moarte, peste câteva zile se săvârși. De aice, trebile cazacilor și înlăuntru și afară de cetate se făcură rele din pricina morții șefului lor, apărătorul lor, iar ale lui Vasilie cu desăvârșire desnădăjduite. Doamna lui și toți cei de pre lângă ea cădea din scârbă în scârbă, nemaivăzând mângâiere. Trupul lui Timofei bălsămuindu-se, fu pus într-un secriu îmbrăcat cu catifea peste tot. Vestea fu mai amară pentru tatăl și socrul său. Nu mult înaintea morței se înștiințase că femeia lui născuse doi băieți gemeni. Timofei a dărmat monastirea armenească de la Sogeao (Suceava) și a ucis pre toți preoții, monahii și armenii, care căutaseră acolo scăpare, fiind foarte bogați. A pus stăpânire pe averea și odoarele lor, care era mulțimea mulțimelor. Numai de aur a împlut două balerce. Slavă lui și vitejiei sale și făgăduinței care rostise cătră stăpânul nostru patriarh, când venise pentru întâia dată în Moldavia că a venit să întoarcă scaunul socru-său și să mântuie sfânta biserică din mânile dușmanilor ei! în cetate era mare foamete, încât era nevoiți a mânca carne de cal. Ticăloșia cuprinsăse pre credincioși și nu vinea ajutor nici de la Vasilie, nici de la Ihmil. Siliți de foame, cerură pace la G. ștefan care le-a dat-o subt giurământ. Li dete voie a se înturna fără grijă în patrie. Ei luară cu sine secriiul răposatului șef, averile și armele și se duseră. Noul bei goni pre doamna și pre fiii ei cu toți boierii ce era în cetate, și împrotiva giurământului dat de a nu le face nimic, omorâ pre mulți dintrînșii. Pre doamna cu fiii ei o ținu închisă subt strajă într-un târgușor și stăpâni nenumărata avuție a predecesorului său.

Dar iată ce urmă atunci între Vasilie și Ihmil. Cum se înștiința de starea cazacilor și a tuturor asediaților din cetate, Ihmil, după rugămintea lui Vasilie, adună patruzeci mii din cazacii săi cu carii se uniră douăzeci și opt mii tătari. Unul din sultanii tătarilor, vezir-alhan (calgan, locțiitor în neființa hanului) anume șerif-bei, era rudă cu Vasilie, pentru că doamna lui era circasiană, iar șerif-bei ținea pre o soră a ei. El însuși plecă spre ajutorul lui Vasilie, care în aceeași vreme făcu alianță și cu Ihmil. Trecând în Moldavia pană la râul Prut, care e ceasuri departe de Iași, întâlniră pre cazacii ce se înturna de la cetate, de la care aflară de luarea ei. Ei îndată se înturnară cu grabă îndărăpt la țara lor. Vasilie ne-a făgăduit să ne plătească, zicea, dar averile lui sunt luate; așadar poate să ne mai deie ceva?” Acest fel se curmă războiul civil în Moldavia și amestecarea ce au avut cazacii la aceasta. Vasilie Lupul perdu domnia pentru de-a pururea și G. ștefan începu a cârmui. în vreme ce fiiul lui Hmelințki perea subt zidurile Sucevii, patriarhul și arhidiaconul său se bolnăviră la Iași de o strașnică lingoare, încă în cele de pre urmă zile a domniei lui Vasilie, patriarhul îi ceruse voie a-și urma călătoria spre nord. Mâhnicioasa stare a lui Vasilie nu-i dete vreme să-i răspundă. Viind noul domn, Macarie înnoi cerirea sa dar el îi răspunse că nu poate slobozi pre Sfinția Sa să se ducă din capitala sa într-o așa turburată vreme, că poate fi supărat la margine de unguri, cazaci și tătari. După câtăva vreme patriarhul ceru să-l sloboadă a merge în Valahia. G. ștefan, dându-i audiință, îi învoi călătoria înlesnindu-l cu bani de cheltuiala drumului și cu recomendație cătră domnul Matei. Macarie purcese din Iași, în araba, la 13 octomvrie 1654. După o săptămână, sosind în târgul Focșanii, la marginea Valahiei, la 22 noiemvrie trecu în țara aceasta.

Călătorii ajunseră la Târgoviște la noiemvrie. Bătrânul domn Matei îi priimi cu cinste, deși era ceva cam supărat pentru că au mers întăi la vrăjmașul său Vasilie, iar nu la el. El rândui la locuința patriarhului o strajă de cinste și, ca un om cucernic ce era, îl înlesni cu toate cele trebuitoare, începând de la boieri pană la cel mai de pe urmă țăran, toți alergară să priimească blagoslovenia presfântului.Patriarhul pitrecu aici luni îmbelșugate în praznice. Asta dete istoricului bogată materie pentru amatorii descrierilor de biserici, monastiri, rânduiele, ceremonii și slujbe bisericești, la care hărăzi mai mult de jumătate din partea scrierei sale asupra Valahiei, uitând mai toate obiectele mirenești, afară de aceea că boierii de acolo au robi negri și îi numesc arabi, gândind că toți arabii sunt negri. Aceasta jigni ambiția nobililor sirieni, care pentru aceea au adus în mirare pre valahi, cheltuindu-și toată fineța educației în adunările lor ca să arate la toți că astfel sunt adevărații arabi. Dar ca cum ar fi fost înadins pentru întrebuințarea jurnalului lor, muri domnul Matei. Arhidiaconul, la acest prilej, descrie moartea lui, îngroparea și suirea noului domn pe tron.

Domnul Matei era atunci foarte bătrân, și necazele trecuților ani turburați au fost adus o mare lovire slabei lui sănătăți. El cârmui douăzeci și trei ani și era foarte cucernic. Archidiaconul încredințează că a zidit în țara sa o sută cincizeci monastiri și biserici, însă, cu toată pietatea sa, el era din suflet prieten turcilor și dușman nempăcat cazacilor și rușilor. Numirea de turc era la el cea mai bună recomendație, iar acea de cazac sau moscalcea mai rea. Nu mult înaintea morții sale se auzise că vine la el un sol de la țarul rusesc, îi spuseră că el e cel întăi domn al Valahiei care a să aibă cinste a vide un ambasador moscal.

— Nu voi să-i văd obrazul! răspunse Matei. Astă antipatie se întărise mai ales după ce fusese lovit și rănit de cazacii lui Timofei Hmelnițki.

Trupul mortului domn fu îngropat cu mare pompă. Patriarhul Macarie avu parte la aceasta țiind cel întăi loc la toate ceremonile ce urmară cu înmormântarea unui domn și înscăunarea altuia. Numele acestui nou era: Constantin Efendicopulo... El nu încetă de a arăta patriarhului tot acea bună plecare ce îi arătase predecesorul său.

„Guvernorul Silistrei, Siavuş-pașa, care fusese vizir și scos pentru că omorâse pre Valide (mama sultanului), Bectaș-aga și alte însemnate persoane, avea privighere asupra beilor Moldaviei și Valahiei, și ei nu putea cumunica cu curtea Stambolului decât prin mijlocirea și învoirea lui. Cu prilejul suirei pe tron, Constantin bei trimise la țarigrad câțiva din boierii săi ca să-i aducă de acolo învestitura și tuiurile, după obiceiul urmat de domnii de mai nainte. Ei au luat cu dânșii documentul iscălit de mitropolitul, episcopi, șefii monastirilor, boierii și tot norodul și adeverit cu pecetea lor, în care zicea: „Noi am ales pre Constantin, fiiul Israban, de voievod și l-am cunoscut de bei al nostru“. Când au ajuns la Constantinopoli, împăratul nostru sultanul— Domnul să-l păzească! — dete înalta sa învoire, precum și Derviş-Mohamet-pașa, vizirul său și ceilalți miniștri. Ei îi dăruiră moștenirea mortului Matei dreptul de a strânge bir, și îl cunoscură de nou bei pentru o mie cinci sute pungi de bani, adecă șepte sute cincizeci mii lei. îi dară tronul și tuiurile și trimiseră cu dânșii un capegiu ca să ia banii și să fericiteze pre bei. Beiul trebui să mai plătească pașii de Silistra și suitei lui, hanului tătăresc și suitei lui ca la douăsute cincizeci mii, cu totul la un milion. El dete întreită leafă oastei sale și iertă pe șese luni pre supușii săi de orice bir și dare. Bogățiile rămase lui de la mortul bei era așa de multe încât le ținea în deosebite cămări pline de toate bunătățile de gios pană sus. Dar anuielnicile cheltuiele a Valahiei sunt foarte mari, cum ne spunea nouă răposatul bei când trăia, că covârșesc soma averilor ce se primesc din Egipt, fiind ca la șese sute monete de aur. Ele slujesc spre plata turcilor și a tătarilor, spre ținerea oștilor, daruri, fapte plăcute lui Dumnezeu și altele.” Vineri după Duminica Mare, patriarhul avu audiință de ziua-bună la domnul Constantin și doamna lui, care-l rugară să nu-i uite în rugăciunele sale, înlesnindu-l cu bani la drum. La 22 mai, Macarie plecă din Târgoviște cu o suită alcătuită de cincisprezece oameni; cei mai mulți cazaci și muscovi, prizonieri din războiul trecut, cărora li se dase voie a se întoarce cu patriarhul la ale sale. Patriarhul se duse prin Focșani la Iași, unde din nou se văzu cu domnul G. ștefan. La 6 iunie lăsă acest oraș întovărășit pană la Prut de o escortă de cinste spre apărare la drum a presfântului călător. Toată partea aceea purta urmele pustiirei și frica de cazaci era încă atât de mare încât, la cea mai mică turburare, lăcuitorii spăimântați, striga: „Cazacii! Cazacii au venit să ne prăpădească!” Sâmbătă, la 10 iunie 1654, patriarhul „de Dumnezeu păzitului oraș Antiohia și a tot Răsăritul” trecu în șaice piste Nistru. El era deplin sănătos și, țiind în mâini crucea, blagoslovea cu ea pre o mie de lăcuitori a târgușorului Rașkovul care, cum se înștiințară de sosirea lui, alergară să-l întâmpine la margine.

Acest fel, Macarie trecu în țara cazacilor.