Călătoria în refugiu

Jump to navigation Jump to search
Călătoria în refugiu
de Duiliu Zamfirescu
Odessa, 23 decembrie 1916


Pe vasul „Carolus Primus”

Am plecat din Galați în ziua de 9/22 decembrie 1916, la 8 ore seara. La această dată începe pribegirea noastră, a cărui sfîrșit nu se poate prevedea.

Cum aceste note sunt menite să formeze o bază serioasă a istoriei timpului, trebuie să se știe care era starea lucrurilor la Comisiunea Europeană a Dunării.

După intrarea României în război, cei trei delegați ai puterilor inimice au fost siliți să părăsească țara. Aceștia erau : pentru Germania, d-l Marhemecke, ministru rezident; pentru Austro-Ungaria, d-l de Telner, consul g[enera]l la Galați; pentru Turcia, Haidar-bey, idem.

Delegații rămași erau (în ordine de vechime) : pentru Rusia, d-l de Kartamîșev, consul g[enera]l la Galați; pentru România, Duiliu Zamfirescu, ministru plenipotențiar; pentru Marea Britanie, d-l maior Boldwin, consul g[enera]l la Galați; pentru Italia, d-l comandor Leoni, idem; pentru Franța, d-l Legrand, ministru plenipotențiar. Acesta din urmă, prins de război în Franța, n-a venit niciodată la Galați, dîndu-și votul prin telegraf, cînd i se cerea.

Aci, o mică explicație. Timp de doi ani, atît cît România a rămas neutră, am făcut tot ce era omenește cu putință pentru a împiedeca dezastrul de astăzi. Nefiind amestecat în politică, am vorbit în Academie de două ori. Discursurile mele sunt publicate în Anale, prin urmare, făcînd această afirmațiune, nu intru în categoria acelor mizerabili cari, după ce au împins guvernul din răsputeri către război, au neobrăzarea să-l acuze. Din momentul ce țara legală, adică regele, guvernul și Parlamentul, au declarat război Austro-Ungariei, datoria mea era să dau tot țării. Și, în adevăr, i-am dat tot : cei doi băieți. Alexandru și Lascar, din care acesta din urmă rănit într-o luptă de artilerie la Dragoslavele; averea toată, adică peste 150 pogoane vie, împărțite în 4 ogrăzi, toate în regiunea Odobeștilor, cu trei case mobilate, din cari una coprinzînd lucruri rare, tablouri de preț, argintărie, tot ce adunasem timp de 31 ani în cariera diplomatică, apoi vase de stejar pentru 34 mii decalitri vin și, în fine, producția anului acestuia, de peste 350 000 lei, toate acestea, devastate și pierdute, tocmai acum cînd scriu, cînd adică inimicul a ajuns la Focșani. Cu toată hotărîrea mea de a rămînea obiectiv, inima sîngera de durere, sufletul tremură de indignare cînd mă gîndesc că suntem bătuți numai din cauza incapacității îndrăznețe a cîtorva oameni. Despre acestea voi vorbi mai departe, sau poate altundeva.

Prin urmare, eram la Comisiunea Europeană numai patru delegați, în carne și oase, deoarece francezul era rămas la Paris.

Pe cînd, dar, drama dureroasă a războiului se apropia de noi, grija noastră se strîngea împrejurul intereselor Comisiunii. După căderea Turtucaiei, atunci cînd germanii luaseră Constanța, Cernavoda și toată Dobrogea, pînă la linia Babadag-Măcin, ne-am întrunit cu toții la mine[1] și am cerut delegatului rus să întrebe telegrafic la Petrograd dacă, la nevoie, guvernul său ar fi dispus să ne primească pe întinderea pămînturilor sale. Nici un răspuns. La cîteva zile, altă întrunire, tot la mine, pentru a telegrafia guvernului român să ne răspundă dacă, la nevoie, ne-ar da două vagoane, pentru a transporta în Moldova personalul și arhivele Comisiunei. Iarăși nici un răspuns. Atunci am scris d-lui Porumbaru, nedumeritul ministru al Afacerilor Străine, că, neprimind nici un răspuns de la d-sa și nemaiașteptînd să-l primesc, mă voi povățui de împrejurări, plecînd sau rămînînd, după vremuri. Mușcat de această declarație a mea, tardivul ministru al Afacerilor Străine îmi răspunse printr-o telegramă cifrată, lungă și nesăbăduită, în care face o teorie fantastică a Comisiunei Europene, afirmînd că deoarece guvernul teritorial a făcut întotdeauna cele mai mari concesiuni Comisiunei Europene, el singur este în drept să-i spună cînd să plece și unde să meargă. Este adevărat că chestiunea sediului Comisiunei poate forma obiectul unei discuțiuni de drept public internațional infinită; dar nici într-un caz nu aparține puterii teritoriale să decidă despre soarta și despre sediul Comisiunei, cînd el ar fi transferat de la Galați. România a intrat în Comis[iunea] Europeană a Dunării în anul 1878, prin votul tractatului de Berlin, anume prin dispozitivul art. 53, care însă zice categoric: „Elle (adică C.E.D.) exercera ses fonctions en complète indépendance de l’autorité territoriale”. Numai faptul că România este „teritorială» nu constituie un drept, deoarece Dunărea este declarată fluviu internațional încă de la Congresul de Viena; prin urmare, administrația curgerii apei, construirea canalelor, ridicarea piedecelor, impunerea taxelor de navigație aparțin sau tuturor riveranilor sau tuturor traficanților. România era, de fapt, putere teritorială și înainte de tractatul de Berlin și totuși nu făcea parte din Comisiunea Europeană, și aceasta nu pentru că era încă sub suzeranitatea Porții, ci pur și simplu fiindcă nu fusese admisă de tractatul și Congresul de Paris, care, cu toate astea, s-a ocupat foarte mult de noi. Afară de asta, independența României nefiind recunoscută decît în 1881, delegatul român a figurat în Comisiune timp de 4 ani alături de delegatul turc, care era încă suzeranul său. Prin urmare, numai voința Europei a valorificat în drept situația de fapt a României. Sîrbia și Bulgaria sunt și ele riverane, și totuși nu au fost primite în sînul Comisiunei, deși Sîrbia era independentă în momentului tractatului de Londra din 1883, cînd s-a regulat chestiunea brațului Chiliei. Faptul de fi putere teritorială dă oarecare drepturi de apărare în caz de război, cînd puterile excepționale ale Comisiunei cad, față cu drept[ul] suveran al statului teritorial, devenit stat beligerant. Dar atît și nimic mai mult. A voi să hotărăști despre sediul Comisiunei numai tu, putere teritorială, fiindcă Europa a pus acest sediu în Galați, oraș românesc, este o copilărie. La ministeriul nostru însă nimeni nu cunoaște chestiunea. După vremuri și împrejurări, Comisiunea Europeană este bună cînd ne apără de încălcarea altora, și este rea cînd trebuie să-i respectăm drepturile. La 1913, d-l Maiorescu, îndemnat de un funcționar din minister,[2] a iscălit o scrisoare absurdă, pe care a adresat-o Comisiunei. Din nenorocire era tocmai momentul cînd eu cerusem să fiu pus în disponibilitate, spre a mă bate cu colonelul Stratilescu, un delator, care astăzi trebuie să militeze în jurul dezastrosului general Iliescu; altfel aș fi oprit scrisoarea și aș fi convins pe bătrînul prim-ministru s-o retragă.

Așadar, în ziua de 9/22 decembrie, fiind informat de mai multe zile că frontul rusesc de la Babadag fusese rupt de cavaleria bulgară, am trimis pe Grant, girantul comptabilității Comisiunei și secretarul meu, la Reni, să întrebe pe amiralul Neniukov dacă se mai poate trece pe Dunăre. Grant, întors la orele 2 /2, a adus vestea că dacă nu plecăm imediat, vaporul nu mai trece pe la Isaccea, Tulcea fiind deja în mîinile inimicului. Își poate orcine închipui ce am resimțit la această știre. Am dat ordine să se împacheteze în cea mai mare grabă tot ce se putea strînge, efecte personale, dosare, previziuni etc., iar o trăsură cu un ușier a cutreierat orașul spre a înștiința pe funcționarii străini că la 5 ½ vaporul pleacă.

În adevăr, la orele 6 toată lumea era pe bord — toata lumea, afară de echipagiul vasului. E ciudat cum unele lucruri cari par absurde și cu neputință de a se lega între ele vreodată, ajung de se leagă și se contopesc, cînd ele sunt adunate într-o casă în care a fost întotdeauna ordine. Așa se întîmplă cu echipagiul nostru. Oameni veniți din toată lumea, cu bani primiți înainte, se adunară în ultimul moment, și am fi putut pleca la 6 dacă mașinistul-șef ar fi fost la postul lui. Din nenorocire, iahtul „Carolus Primus“ era dezarmat de mai bine de doi ani, căpitanul său, Firenza, era deportat, și cu el mai mulți marinari, șeful mașinist, Gradea, supus român, era mobilizat, iar credinciosul meu Gheorghe Olaru (fost feciorul meu personal mai mulți ani și pus de mine cămăraș pe bordul vasului) dus în război și, se zice, mort între tunuri. Pe la orele 7, văzînd că mașinistul nu vine, dădui ordine ca mașinistul-șef de pe vasul Comisiunei „Prince Ferdinand”, numit Luigi Zampieri, să treacă pe „Carolus”, ceea ce, în timpuri normale, s-ar fi făcut în două minute, dar în vremuri ca aceste se făcu într-o oră.

Nu aș insista asupra unor mărunțișuri fără însemnătate, dacă ele nu ar fi palpitante de viață.

Într-o oră, a curs de pe un vas pe altul casa întreagă a unui biet om care, prevăzînd că va trebui să fugă, spera să poată fugi cu vaporașul pe care servea. De la saltele, scaune, haine, pînă la lemne de foc, cărbuni, untdelemn și vin, găini, curci, șunci, păstrămuri, mandoline, murături, tablouri, o pușcă, un canar — arca lui tata Noe, cu toate complicațiile vieței moderne — toate defilară de pe un bord pe altul. Puntea vaporului era acoperită cu munți de lăzi, de valize, de cufere, de saci, peste care se aruncau curcanii lui Zampieri. Era o babilonie și o tivatură, de credeai că n-o mai luăm de loc.

Și cu toate astea, la 8 fix, vasul ridică ancora. Elegant, ca un cal de rasă încărcat cu cortul arabului, el își făcu întorsătura în mijlocul Dunării, și o pornirăm în jos. În momentul plecării, se auzi cornul de la mal, chemînd: „Carolus Primus”.

Cornul nostru răspunse: Ce dorești, „Ferdinand”? Au sosit bagajele d-lui delegat rus. Vin prea tîrziu. Ce să fac cu ele? Să le-arunci în Dunăre. Am înțeles.

Cu această glumă ne luarăm adio de la țărmul de pe care de atîtea ori plecasem fericit… Unde mergeam?

Mergeam către Marea Neagră, sperînd să ajungem la podurile de la Isaccea cît mai curînd, pentru a ne strecura noaptea pe sub malul ocupat de inimic. La Isaccea erau două poduri: cel din susul apei, românesc; cel din josul apei, rusesc. Ajunserăm la podul românesc pe la 11. Făcurăm obicinuitele semnaluri, dînd numele și calitatea mea. Bieții români se înhămară la frînghii și pontoanele se mișcară. Se auzeau ordinele și strigătele prin întuneric : „ține, măăă!” Focurile de pe maluri luminau pete de apă, acoperită de păcură, ce curgea de mai multe săptămîni, de pe Prahova pe Ialomița și de pe aceasta pe Dunăre. Trecurăm printre pontoane cu mare grije. Noaptea, senină, aducea cîte o undă de negură de nu se mai zărea nici o stea. Atunci vasul se oprea de tot. Fiecare întreba încet „ce este”. I se răspundea „nimic». După ce trecea negura, iar ne mișcăm. Începeau să se zărească fanalele podului rusesc. Către capul podului de pe malul stîng, ardeau focuri cu pălălaia pînă la cer, la care se încălzeau grupuri de soldați, cu palmele întinse. Remorchere cu șlepuri se învîrteau împrejurul nostru. Sirenele sunau, cerînd loc liber. După cîtva timp de așteptare, o luntre se desprinse de la vasul nostru, cu pilotul rus, cu căpitanul vaporului și cu Grant, spre a merge să parlamenteze cu comandantul- podului. Luntrea se întoarse fără nici o ispravă, după ce riscase să se răstoarne, prinsă în rățeaua de fier contra minelor. Altă misiune plecă pe uscat, printre focurile soldaților, dar și aceasta se întoarse fără nici un rezultat, deoarece comandantul podului dormea. Atunci ne hotărîrăm să aruncăm ancora și noi, și să facem ca vrednicul comandant al podului. Iahtul se întoarse cu vîrful în susul apei, iar noi încercarăm a ațîpi.

A doua zi ne deșteptarăm în bubuitul tunurilor. Prinși între cele două poduri închise, ne întrebam ce să facem. În zorii zilei, formele începeau să se desineze. Bruma scînteia în primele raze ale soarelui, pe cînd furnicarul omenesc se încrucișa pe pod. Ieșind pe puntea comandamentului, mi se înfățișă priveliștea cea mai interesantă. În Dobrogea, pe malul drept, se ridicau munții de la Isaccea, de pe crestele cărora artileria rusească trăgea în direcția Babadagului; de pe malul stîng, cîteva tunuri rusești trăgeau peste capul nostru, într-o direcție necunoscută. Trăsuri cu provianturi treceau, din țara rusească în Dobrogea, ridicînd un deal și scoborînd o vale, chiar în fața vaporului nostru. Și aci, vițiul organic al armatei rusești: la fiecare două trăsuri, o bucătărie, al cărei coș gîlgîia fumul trivial al borșului, pe cînd tunurile gîlgîiau fumul tragic al morții. O armată care în timpul luptei nu se poate hrăni cu conserve sau cu răbdări prăjite nu ajunge departe…

De către podul românesc începeau să vină tot felul de vapoare: semn că se deschidea podul rusesc. Pe fețele ofilite de nesomn, se ivea acum roșeața emoțiunei: vom ieși din capcană, vom înfrunta pericolul, vom ajunge la liman! Pericolul!… El se înfățișa, deocamdată, sub forma unor nourași albi, ce pluteau pe creasta dealurilor. Dincolo de Isaccea, necunoscutul.

Trei pontoane de către malul rusesc se desprinseră din linie și astfel podul se deschise. Erau orele 9 1/4. Trecură vasele în ordine, unul după altul, pînă ce veni și rîndul nostru. Cumintele „Carolus” alunecă printre bîrnele capcanei, ca un boier ce iese dintr-o casă de mahala. Fochiștii aveau ordine să întrebuințeze cardiff, pentru a ridica presiunea și a mări iuțeala: mergeam cu unsprezece mile în loc de șapte. Sub- inspectorul navigațiunei, Reynaud, luase comanda vasului. Toți copiii, toate femeile, toți bărbații netrebnici, fură trecuți pe puntea stîngă sau închiși în cabinele din latura stîngă. Sus, la roata cîrmei, fură așezate trei rînduri de apărători interne, scînduri groase din fundul vaporului, pentru a garanta pilotul contra gloanțelor. Tulcea fiind căzută, tot malul drept putea fi ocupat de patrule bulgare.

Noi n-aveam nici un fel de armă, decît cîte un biet revolver fără cartușe. Un obuz ne-ar fi făcut praf. Gloanțele ne-ar fi cauzat multe stricăciuni și poate ne-ar fi omorît lume. Din fericire însă, malul drept părea pustiu. Nici o barcă, nici o vită, nici chiar păsările cerului nu se iveau pe orizont, pe acest orizont limpede, plin de căldură și de lumină, în care văzusem plutind cîrduri infinite de păsări libere. Acum fugeam. Tăcut, dar neclintit de pe punte, nu vream să mă las durerii sufletului meu. Aveam de salvat o Instituțiune, și, mai mult, aveam de salvat patruzeci de persoane, care credeau în mine — prin urmare, toată încordarea cugetului meu se îndrepta acum către prima bifurcațiune a Dunării, către Ceatalul Ismail, de unde brațul Chiliei cotea la stînga, depărtîndu-ne de pericol.

Vremea era splendidă. Vaporul mergea cu o siguranță uimitoare, grăbit parcă a ieși din zona pericolului. Nimeni nu vorbea. Pilotul se uita cu încordare către orizont, căutînd să descopere farul de la Ceatal. Cu cît ne apropiam de Tulcea, cu atît temerea creștea. Pustietatea de pe malul drept ne îngrijea mai mult chiar decît prezența inimicului: ne temeam de vreo cursă.

Deodată pilotul se însenină:

— Domnule ministru, iată farul!

În adevăr, pe linia orizontului, la o mare depărtare, un turnuleț alb se îngîna cu sclipirea apei. Încă o jumătate de oră și eram salvați!… Știrea se răspîndi, cu repeziciunea luminei, printre toți călătorii. Unii îndrăzneau chiar să-și părăsească locurile, spre a urca pe puntea de comandă, să vadă farul, însă erau fără milă goniți la locurile lor.

Soarele se ridica tot mai radios, în această zi de decembrie, mîngîind dealurile Dobrogei și cîmpia Basarabiei, cu nepăr- tinirea căldurii sale. Eu fugeam, eu, fiul și stăpînul acestor țărmuri, umilit, dar cu o incomensurabilă ură în suflet împotriva […] acestor șerpi crescuți în beciurile noastre, cari astăzi își mușcă stăpînii. Dar va veni ziua în care stăpînul va strivi capul veninos al reptilei, și atunci nici tocul cizmei nu se va simți onorat de atingere.

Farul!

În unghiul ascuțit pe care-l formează Dunărea cu brațul Chiliei, Comisiunea Europeană a construit un dig ce intră în apă ca un stilet, iar la vîrf a zidit un mic far, care indică, noaptea, bifurcațiunea fluviului. La o mică depărtare de far, se ridică turnul bisericei românești din satul Carol.

Amîndouă acestea se vedeau bine.

Încă un sfert de oră și eram scăpați!

Eram, în adevăr, scăpați, dacă inimicul nu instalase tunuri la monumentul de la Tulcea, de unde ar fi putut să bată pînă la Ismail. Dar cel puțin nu ne mai temeam de gloanțe.

În sfîrșit, iată-ne lîngă far!

Vasul nostru trecu, grăbit, dincolo de acest prieten, pe care toată lumea îl dorea și de care acum toată lumea fugea. Intram pe brațul Chiliei, unde malurile începeau a se însufleți, casele începeau a fi locuite, arborii a adăposti caragațe guralive. Femeile și copiii de pe bord începeau a se înviora.

II[modifică]

A venit timpul să-mi cunosc pasagerii. Ceea ce văzusem în seara plecării din Galați era atît de nedeslușit, încît nu știam cine-i sac și cine-i om. O învălmășeală nebună încurcase toate cele.

Mai întîi, locțiitorul de secretar general al Comisiunei, d-l Bitterlin, cu d-na Bitterlin, o perechie de inși cum nu se poate admite că există în natură, dacă natura ar fi cuminte și logică. El, un fel de supus francez, născut la Petrograd și crescut la Geneva, adus de vînturi la Galați și intrat la Comisiunea Europeană a Dunării acum 35 de ani, ca om de condei, poet și gazetar. În adevăr, la numirea mea ca delegat al României, acum opt ani, fiind informat că mă îndeletniceam și eu cu scrisul, mi-a dedicat o poemă, în numeroase cînturi; la fiecare An Nou, cîte un sonet; acum în urmă, aflînd că băiatul meu fusese rănit, mi-a trimis „un vis în versuri». Spirit mediocru și neliniștit. În vremile din urmă, atins de infirmități de tot felul : un ochi beteag; picioare țapene, care-l sileau să se dea pe gheață în loc să umble. Ca funcționar, nul. Soția sa, o calamitate voluminoasă, care fusese silită să se culce pe jos, deoarece nu intra în paturile de pe vapor. Bărbatu-său o numea „ma pauvre muse”, iar ea îl bătea. Era unguroaică.

În rîndul al 2-a, venea d-na Rey, soția secretarului general al Comisiunei, plecat în Franța de doi ani și jumătate, om de reală valoare. Nu se poate spune îndestul bine despre această femeie. Rămasă la Galați, singură, cu trei copii, mica burgheză franceză se puse să cucerească prietenia lumei întregi, iubind țara, lucrînd în spitale cu tot sufletul, simplă, măsurată la vorbă, harnică la treabă. După intrarea României în război, s-ar fi zis că nu mai trăiește decît pentru răniții noștri. Nici o operație gravă nu se făcea de către doctorul Carnabel fără asistența ei. După operația fiului meu Lascăr, rănit la Dragoslavele, ea îmi trimise scrisoarea următoare:

22 Nov.

„Spitalul temporar 191. Salle d’opérations. 1916

5 Décembre

Cher Monsieur, Vous trouverez, ci-joint, l’éclat d’obus retiré par les soins du Dr. Carnabel dans la jambe de votre fils. Il a subi cette petite opération sans chloroforme, avec, seulement, l’anesthésie locale; l’extraction n’a pas eu lieu sans douleur ni sans jurons; mais le patient a été brave.”

Echilibrul perfect al acestei femei reiese din rîndurile de mai sus, scrise cu sobrietate și cu arta infinită a inimei, care a făcut-o să găsească expresiunea „ni sans jurons”, din care se pricepe deodată că rănitul e bine.

Am onorat-o cît am putut, cedîndu-i cabina mea de pe vapor, spațioasă și elegantă, în care încăpea cu toți copiii, făcîndu-i înlesniri de tot felul etc. S-a despărțit de noi plîngînd: „J’ai été heureuse dans ce pays; je ne puis le quitter sans qu’il m’en coûte”.

Băiatul său, Georges, era frumos ca un înger și neastâmpărat ca o rîndunică. Un marinar trebuia să se țină pururea după el, ca să nu cadă în mare. Între Isaccea și Ceatal, pe cînd maică-sa îl ținea în brațe de frica gloanțelor, băiatul o întreabă:

Maman, où’s qu’est le Bulgare?
Mais, de l’autre côté, mon chéri.
Laisse-moi y aller, que je le tue.

Al treilea la rînd venea d-l Melas, cu soția și fiica. Funcțiunea d-sale era un amestec de „redactor» și de „maistru de ceremonie», combinat cu „secretarul Prutului», și de cînd bătrînul Kapeler fusese luat în surghiun. Bun funcționar, cam nesigur, frate — pe nedrept — cu un faimos spion rus, astăzi închis. Atins, acum în urmă, de o ușoară dambla, care îi ridicase colțul gurei și îi plecase ochiul stîng,: de părea că gustase mere pădurețe. Supus român, sau grec, sau rus; poate chiar austriac sau german. Soția sa, franceză de tată, româncă de mamă, grăsuță, cam coptuță, romanțioasă în mod onorabil, adică așteptînd cu stăruință pe d’Artagnan. Fata, curată, cu tonul de la Călugărițele din Galați, preocupată de legitimitatea la tronul Franței.

Al patrulea, d-l de Savoie, unul din secretarii Comisiunei, supus francez, băiat bun în toată puterea cuvîntului, cu mustața în vînt, fost pe front și întors acasă pentru cauză de boală incurabilă, o vechie dragoste la Galați. Eram cu deosebire fericit de a salva pe acest tînăr, a cărui funcțiune era de o însemnătate capitală pentru navigabilitatea Dunării, fiind însărcinat cu comanda vinurilor în străinătate. În adevăr, nimeni nu cunoștea mai bine „les crus et les chais”, sau „les chateaux», cum numea el vinurile superioare de Bordeaux.

Al cincilea, Charles Grant, secretarul meu și subdirector al comptabilității centrale, cu soția sa (o creatură de elită) și cu copilul lor, Efi (Ephingam).

În fine, oameni de serviciu, printre cari, credinciosul Iacopo, italian din Toscana; bucătarul Filippo, sicilian, vorbitorul unui dialect absurd și asasin-culinar.

Note[modifică]

  1. Infamia și dezorganizarea drumurilor-de-fier era ajunsă la așa grad, încît, dacă nu dispuneai de un automobil sau nu erai favoritul Marelui Cartier General, ca să-ți acorde un curier (adică o locomotivă cu un vagon), te prăpădeai. Încercînd să merg de la Galați la Focșani în vagoane deschise de petriș, sau pe locomotivă, sau cu drezina, veneam bolnav (n.D.Z.).
  2. D-l Burghele, om de treabă, dar mărginit (n.D.Z.).