Căința domniței

Jump to navigation Jump to search
Căința domniței
de Cincinat Pavelescu


Visătoare sub marama ce-i umbrește fața albă,
Stă domnița rezemată de pridvorul din grădină
Și, cum doarme voievodul într-un jeț, ea-ncet suspină,
Pe când luna-i albăstrește peruzelele din salbă!

Ea visează ochii negri ai trimisului străin
Ce-i sărută mâna caldă în smerită-ngenunchiare;
Din a genelor clipire toată patima-i tresare,
Ca un vifor ce pândește-n pacea cerului senin.

Dar mândria, care-ngheață para sângelui domnesc,
Ce de veacuri dă vlăstare tronului moldovenesc,
Frânge visul ei în clipa năzuinței spre păcat...

Și-ntr-o lacrimă-ngropându-și fericirea-ntrevăzută,
Pe când doarme voievodul somn de griji neturburat,
Biruită de căință, ea s-apleacă și-l sărută!