Cîrja

Jump to navigation Jump to search
Cîrja
de Pavel Dan


– Hou, hoou! strigă Cîrjă la vite din ce în ce mai tare.

Junincile bălane și buiece, de doi ani, nu știu trage și, de ce le striga omul să steie, fugeau mai tare la vale, cu carul gol.

Cînd văzu Cîrjă că nu-i chip să le oprească ou vorba, puse o mînă pe ceglău, cealaltă pe spatele vacii de către om și sări jos. Junincile se opriră deodată. Una însă se trase înapoi, cîrnind carul, încît, de n-ar fi fost el acolo să pună mîna, i-ar fi rupt ruda.

— Mînca-v-ar dubieala! Amu ce să mă fac?

Pornise la tîrg, și cînd scobora la vale, în partea cealaltă a satului, băgă de seamă că și-a uitat straița acasă.

Să-și lase carul în drum, noaptea, nu se încumeta. Putea veni cineva să-i ieie răsteiele, ori să-i desprindă junincile și să-l batjocorească. În cap de noapte multe feliuri de oameni umblă. Să se întoarcă acasă cu car cu tot, se temea să nu întîrzie și să meargă pînă în Turda de-a nimica. Și parcă era făcătură: nu venea nimeni din nici o parte.

Asculta, dar nu era chip să deslușească ceva din pricina unei haite de cîni ce stau să-l tragă jos.

– Ho-ha-ho! se răsti plecîndu-se să ia o piatră. Țin gazdele cîni cu turma. Ar trebui să le bage mulgar. Ho-ha-ho!

Cînd văzu că vremea tace și trece și el stă cu carul în drum, cei, vacile și se întoarse înapoi. La poartă opri:

– Tu Anică, tu! Anicăăă!

Femeia își pusese în gînd să scarmene lînă. Nu stinsese lampa, o trăsese numai în jos și se vîrîse sub țol, să se încălzească, căci înghețase pe jumătate ajutînd omului să înjuge junincile. Cînd îl auzi strigînd, crezu că visează, apoi sări ca arsă și dete fuga afară. Era straița la mijloc, și femeii îi veni inima la loc îndată. Dar, depărtîndu-se, îi zise:

— Numai de n-ai umbla rău, să nu pățești ceva, că nu-i bine să te întorci din drum.

Omul nu-i răspunse, aruncînd o ochire spre răsărit, ca și cum ar fi zis: „de acolo e primejdia”. Legă straița de loitre și pocni din bici: „Ho, Florică, Joiană, na, măi, na!” Noaptea era neagră ca ciadul, cerul acoperit de nori dintre valurile cărora se rostogoleau din cînd în cînd spuze de stele.

Satul dormea în întunerec, ca în fundul unei mări negre. Numai cîte un cîine obosit de lătrat mai hăpăia unde și unde. La casele în care oamenii se pregăteau de tîrg, priveau afară în noapte geamuri galbene, spălăcite. Undeva un guițat de porc tăia întunerecul ca un cuțit.

După ce ieși din sat și apucă pe drumul de țară, Cîrjă se sui în car, pe ceglău și începu să silească vitele. Nu venea nimeni din nici o parte: carele s-au dus mai de noapte, gazdele cu căruțele se scoală după ce răsare soarele. Apoi se gîndi la oile ce le lăsase în grija unui cumnat (numai de nu ar afla cîteva cu pielea întoarsă), la cucuruzii ce nu se mai coceau și, fiindcă simțea că-l prinde somnul, începu să cânte. Era singur în întinsul cîmpului, junincile mergeau încet, rumegînd, și în cadența carului se pierdea cîntecul lui sfios, de om în vîrstă, care nu vrea să fie auzit și cîntă ca să-și răcorească inima.

Se pripășise în sat nu știu cum și de unde. Unii spuneau că l-a găsit copil mic un gazdă, la porțile Clujului, și l-a adus să-i pască porcii. El n-a crezut aceasta și nici altele pe care le spuneau copiii pe seam’a lui, oa să-l batjocorească. Nu s-a întrebat niciodată de unde e, cine i-a fost mamă. S-a mulțumit că are ce mînca și cu ce se îmbrăca. Atâta vreme cît n-a putut mulge oile, a păscut porcii, a trecut apoi la oile stăpînului, și de aci la ale satului. Purtând toată viața fluierul la curea și o bîtă mare de alun în mînă, cineva, vrun îmbuibat de al satului, i-o fi strigat odată, mai în glumă, mai în batjocură: „Cîrjă”. Și așa i-a rămas numele. Cu porecla asta s-a însurat, și-a înfiripat o căsuță unde și-a găsit alinul.

Nu l-au purtat jandarmii cu cojnița în spate, dar odată, cînd imul l-a batjocorit mai cu grosul, uite-așa, om mic cum e, i-a tras o purecătură de a rămas de poveste. De atunci n-a mai avut nimeni treabă cu el.

S-a trudit mult, lăsîndu-se fără porc de slănină, fără oi, el, care grijea oile altora, numai să-și poată cumpăra două juninci „cît de slabe”. Și cînd le-a prins mai întîi la car, și-a scos căciula să mulțumească lui Dumnezeu și a plîns de bucurie.

Acum se duce la tîrg, nu pentru că ar avea cine știe ce treabă. Se duce că îi e drag să meargă cu carul lui la tîrg. Îi place să steie în târgul de vite, să vadă cum se învîrt oamenii pe lîngă junincile lui grase, ca unse cu unt, și cum îl întreabă care mai de oare: „Cît ceri pe ele?”

Cînd ajunse în șesul Arieșului, pînza de întuneric începu să se spargă; de la răsărit curgea o lumină gălbuie, murdară. Îl pătrunse frigul și se dete jos din car. Începeau să vină căruțele, și omul trebuia să ferească mereu, că „gazda te acață cînd ți-e lumea mai dragă, și tot el te suduie că nu te dai în laturi din drumul lui”.

Cu cît se apropia mai mult de tîrg, drumul devenea, mai îngust. De peste toate văile curgeau șiruri de care,oi și oameni, așa cum curg pîraiele în rîul mare, și întreg pluhoiul acesta se revărsa în tîrg, inunda orașul. Cîrjă fu nevoit, să-și ia vaca de corn și să fie tot cu zbiciul în mînă.

Ajuns în tîrg pe la prînzul cel bun, slobozi junincile în funie și le dete de mîncare. Se necăji mai întîi că nu găsea o leocă cumsecade, apoi își luă o furcă de lemn și se întoarse la car. Vacile nu isprăviseră fînul, și omul se așeză pe ruda carului, desfăcu straița cu pită și cu slănină ca să beie și el apă, cu o cale, cînd o adăpa vacile. Băuse un pahar de vinars și îl ustura în gît.

După ce văzu că junincile nu mai mîncă, ei numai împrăștie fînul, strînse straița, să le. ducă la apă. Dar, pînă desprinse din jug pe una, cealaltă trecu la căruța unui tîrgoveț ungur și îmbucă o gură de otavă.

Cînd omul merse după ea, ungurul îl plesni cu biciul peste față și îl înjură. Cîrjă nu răspunse, dete după Vacă și, ajuns la părăul ce curgea prin mijlocul târgului, își spălă obrazul înroșit și-l șterse cu poala cămășii. Întors la car, legă vasile și le dete fîn dinainte. Apoi, încet, fără nici o grabă, scoase de pe leasa oarului o bîtă lungă, vînjoasă: bîtă înflorită de cioban. Îndesîndu-și căciula pe cap ca să nu cadă dacă l-o scutura tare, se apropie de ungurul ce-l lovise și, răzimîndu-se în bîtă, zise:

– Jupîne!

Ungurul, ținîndu-și corbaciul la spate, vorbea cu alții și rîdeau cu zgomot de sticle sparte.

Cîrjă îl fixă mai bine, zicîndu-i din nou:

– Jupîne, ian hai un pic încoace!

Ungurul, un om voinic, cu cizme și cu nădragi, se desprinse din grup și porni spre român, ca și cum ar fi vrut să-l înghită dintr-o dată.

Cînd românului îi veni bine, învîrti bîta atît de repede, că adversarul n-avu vreme să zică nici „cîrc” și căzu buștean.

Ortacii alergară într-ajutor din toate părțile, care-și cu pe ce puteau pune mîna mai iute. Cel dintîi ajuns în bătaia bîtei, fu pocnit drept, și din capul unuia bîta lunecoasă de alun zbură în capul altuia cu atîta grabă, că nu se așteptară să cadă pe rînd. Căzură unul peste altul. Unul careți sărise în spate ca o pisică, încercînd să-l sugrume, primi o bolditură în burtă cu capătul din mînă al bîtii și se dete de-a dura.

Sparse capete, împrăștie dinți, și unuia îi mută falca. Opt inși zăceau la pămînt, și cei care se sculaseră, stăteau deoparte, ca niște dulăi, ce-și ling rănile după o încăierare. Toate se petrecuseră într-o clipă. Nimeni nu avusese vreme să strige, să ceară ajutor. Numai o unguroaică grasă și roșie ca o sfeclă, văzîndu-și bărbatul jos, începu să se vaiete. Oamenii atunci se adunară îndată din tot tîrgul, lăsîndu-și bucăturile neînfricate, târgurile neisprăvite și făcură cerc în jururl lui Cîrjă. Cît ajungea bîta era loc sfînt, nimeni nu cuteza să-l calce. Un ungur, luînd un ceglău, se năpusti asupra lui răcnind. Cîrjă însă îl atinse peste nodurile degetelor și-i lovi ceglăul din mînă.

Apoi se răzimă iar în bîtă și rămase așa, pînă cînd, în sfîrșit, veni și poliția să-i cheme la înfățișare. Atunci se duse liniștit la car, ridică fînul de pe leasă cu grijă și puse bîta la loc. Înjugă junincile, în vreme ce alții îi umpleau cazul cu adversarii doborîți, apoi, urmat de întreg târgul, de gîndeai că e comîndare, sări pe ceglău și mînă liniștit:

– Ho Florică, cea Joiană!