Cîntece (Iosif, 2)

 

I

Acelorași mizerii pradă
Se lasă lumea nărăvită :
Nemernicia-n veci slăvită,
Și meritul — hulit în stradă.

Virtutea stă în lingușire,
Dreptatea,-n vorbe care sună,
Și toți se sfîșie-mpreună
În nențeleasa lor orbire.

Acesta-i raiul vremei noastre,
Lipsit de cinste și iubire !
— De n-ai fi tu, a ta zîmbire
Și-a ochilor lumini albastre,

Tu, crin plăpînd de primăvară,
Pe care-l strîng cu frică-n brață,
Mi-ar fi așa de frig în viață,
Ca într-o casă mortuară...

II

Las' luptele haine
Ce lumea o distramă :
Copilă, n-avea teamă
Și te încrede-n mine.

Dă-mi ochii, dă-mi surîsul,
Și cazi-mi dulce-n brață...
O, vino de mă-nvață
Cît prețuiește visul :

Doar pentru el ne darăm
Noi unul altui, dragă...
N-aș vrea, pe-o lume-ntreagă
Ca și pe el să-l sfarăm !