Cîntec oltenesc

Jump to navigation Jump to search
Cîntec oltenesc
de Cezar Bolliac


Leleo muică, rîndurica
Nu mai poate, mitutica,
Că-i frumoasă dimineață,
Roua-i nasturi pe verdeață
Și Zorilă-n răsărit
Joacă-n cîmpul aurit.
Plec, mă duc la d-ăi ciocoi
Ce-și bat joc și-și rîd de noi.

Leleo muică, leleo Doamne!
Prunculeții-mi mor de foame.
Mor în Țara Românească
Cea avută, cea cerească!
Codrul mîndru c-a-nverzit,
Frunza mi l-a-mpodobit;
Mă duc să pîndesc ciocoi,
Că prea mult își rîd de noi.

Ce folos d-așa cîmpie,
De a țării avuție,
C-aduc aurul cu sacii,
Daca parte n-au săracii!
Că din holda ce muncesc
Nici un bob nu folosesc;
Muncesc tot pentru ciocoi.
Copilașii îmi stau goi.

N-au cămașe, n-au mîncare,
Că și biata mă-sa n-are.
N-are-a toarce, n-are-a țese,
Și din trențe nu mai iese.
Că plătesc, plătesc, plătesc
Și nu mai mă răfuiesc.
Tot e-n plată la ciocoi,
Lumea nu e pentru noi.

Într-o zi ne-a cere doare
Plată p-aer și pe soare.
Că cer vamă și chirie
Și p-a fiarei vizunie.
Plătesc locul de bordei
Și n-am nici mălai de mei.
O, ciocoi, ciocoi, ciocoi,

Ce-am fi oar’ de vină noi!
Anul tot în lucrul vostru,
N-avem timpuleț al nostru.
P-o oiță cereți plată,
Fiindcă paște, fiindcă fată.
Găini cereți să vă dăm;
De n-avem, să cumpărăm.
Mai iertați-ne, ciocoi,
C-abia pielea e pe noi.

Pînă cînd să dăm în vară,
Doi copii îmi degerară;
Că-i coliba dărîmată,
Cerga d-arendaș luată.
De gîteaje am sfîrșit,
Și ciocoiul le-a scumpit.
O, ciocoi, ciocoi, ciocoi,
Ce ne frigeți, vai de noi!

Că plătesc și pentru vatră,
Pentr-un căpătîi de piatră,
Pentru tot ce e sub soare;
C-a zis Crist, că daca moare
Al d-a fost mai necăjit,
El e-n cer mai fericit.
Mai dați cer pe la ciocoi
Și pămînt la d-alde noi.

Cristulețe, mai ia-ți cerul,
Că ne rebegește gerul.
Ia-ți și cerul și cuvîntul
Și mai lasă-ne pămîntul.
Dă-mi cît poci măcar a sta,
Capul a mi-l rezima.
Mai du-n cer și d-ăi ciocoi
Și mai iartă-ne pe noi.

Leleo muică, dac-aș prinde
Hoțomani d-ăi de ne vinde,
Hoțomani de la biserici,
D-ăi ce ne tot fac la predici,
Să le spui ce-a zis Cristos
Pe cînd mi-ți umbla pe jos
Și da lumea la ciocoi
Ș-oprea cerul pentru noi!

Leleo muică, cucul cîntă!
Vară verde, vară sfîntă,
Codrului că plete-i crcște,
Pe voinic că mi-ți umbrește.
Umbra-i deasă-n cărpeniș,
Să m-așez la un cotiș,
Să pîndesc la d-ăi ciocoi,
Că prea sunt spurcați cu noi!

Leleo muică, măiculiță,
Ia dă-mi toanta pușculiță,
Că de an n-am mai cătat-o
Și rugin-a fi mîncat-o.
Că de an n-am dat cu ea,
Ș-asta-i toat-averea mea.
Că mă duc la d-ăi ciocoi
Ce-și bat joc și-și rîd de noi.

Pușcă lungă ghintuită,
Din războaie dobîndită,
Moștenire de la tica,
Tica ce nu știa frica.
Că intra în cîrjalîi
Și da groază-n pazvantlîi.
Tata n-avea plug și boi,
Se hrănea de la ciocoi.

Poterile și catane
Îi zicea tot căpitane.
Cînd răcnea, scotea văpaie;
Nu-i sta nimeni în bătaie;
El mi-a zis cînd a murit:
„Te-am crescut și te-am iubit
Pun’te-n pîndă la ciocoi,
Că ei nu sunt frați cu noi.”

Leleo muică, cucul cîntă,
Voinic codrul s-avîntă;
Frunza-i verde și curată,
Parcă-mi văz nevasta fată.
Dar mă duc voinic și viu
Și nu știu d-o să mai viu,
C-oțomanii de ciocoi
Or fi poteri dupe noi.

Că ei fur în ziua mare
În Divan, în Adunare,
Fără frică de robie,
De bătaie, pușcărie;
Căci ei sunt privileghiați
Și de prăvili apărați;
Brasle rele de ciocoi
Ce sug sîngele din noi.

Cînd pleca în haiducie,
Copilașii și soție,
Cu bătrîna lor bunică,
Îl ținea plîngînd de frică.
El pe toți îi săruta,
Flinta-n umăr ș-arunca,
Și, luînd-o spre Vulcan,
Zicea-n frunză pe Jian.