Cîinele leneș
Iarna sosise și zloata, gerul, viscolele, ninsoarea, bruma, ceața, chiciura și cîte nagode toate nu lipsiră.
Grivei, într-una din acele zile în care seninul lasă să se vază fața sfîntului soare, după ce se jucase cu cîțiva tovarăși ce întîlni pe uliță, după ce alergase în sus și în jos, după ce sărise de atîtea ori pe stăpînu-său, de cîte ori îl văzuse pe afară, spre a se linguși să-l lase în casă și după ce lătrase de atîtea ori de cîte ori văzuse vreun călător, spre a se arăta credincios stăpînului, ostenit, se culcase la ușa bordeiului. Aci tremura ca varga de frig, fiindcă în zilele geroase cu cit soarele pare a dezmorți trupul înghețat, cu atîta vîntul este mai cumplit de rece și pătrunzător. Degeaba se colăcise el de se făcuse cîrlig, degeaba băgase nasul sub coadă, degeaba se culcase pe un cocean de mătură, el tremura cum se tremură. Suferința sa se adaogă fiindcă nu putea să adoarmă de frig.
Atunci, uitindu-se asupra lui și măsurîndu-se cu ochii, zise: „Uite-mă ce mic sunt; nu mi-ar trebui mult ca să-mi fac un bordeiaș. Acum pămîntul este înghețat și toate cele trebuincioase spre aceasta sunt acoperite de zăpadă. Cele dîntîi zile frumoase, după ridicarea ninsorii, am să le întrebuințez spre a-mi face colibă. Nu e treabă, tremur de mă ia dracu; ș-apoi stăpînu-meu cînd apuc și eu cîteodată de întru în bordeiul lui, mă dă afară ca p-un cîine, zice că i se murdărește locuința.“
Primăvara nu întîrzie și ea a sosi; cu dînsa și verdeața, dragostele, adierea vîntului, florile, seninul limpede și veselia. Grivei al nostru, cum se văzu scăpat de iarnă uită necazurile ce suferise, ca tot necazul ce odată este trecut.
Nu se putea opri să nu ia și el parte la bucuria tutulor vietăților. Cînd nu sta lungit la soare, se înhăita cu mai mulți tovarăși și hoinărea împins de focul dragostei, din care pricină de multe ori se întorcea învrăjbit pe cîte unul sau doi din foștii săi prieteni. De bordei nici pomeneală nu era. Nu se simțea trebuință.
Trecu și primăvara. Vara îi luă locul. Să fi văzut pe Grivei al nostru cum căuta umbra deasă ca să scape de arșița soarelui și de muște.
Într-una din zile, după ce se umflase de somn și fiindu-i greu a se scula, se puse să cugete:
„Ce bine ar fi fost, zise el, daca Dumnezeu ar fi făcut vara pe jumătate mai călduroasă și iarna pe jumătate mai friguroasă. N-ar fi fost cineva nevoit să mai sufere nici vara, nici iarna. Știu că pusesem de gînd să-mi fac bordei în vara asta; dară este cu putință să iasă cineva la lucru pe o astfel de arșiță?“
Apoi întinzîndu-se și uitîndu-se asupră-i cît e de lung: „Aoliu! zise, socoteam să-mi iau măsură ca să-mi croiesc un bordei; dară lung mai sunt! Pînă cînd dracu să lucrez eu ca să-mi fac o așa namilă de bordei ca sa mă încapă? Nici într-un an nu-l isprăvesc și iarna tot o să mă apuce fără bordei.“ Se întoarse dară pe cealaltă parte și-i trase la niște somnuri d-alea cu sforăitele.
Ca tot lucru ce trece în lume, trecu și toamna. Iarna găsi pe Grivei iară fără colibă. Tremurînd la ușa locuinței stăpînului său, pisica, cum îl zări, pîndi pînă să se deschiză ușa și printre crăpătură îi zise:
— Ce bine ar fi fost daca Dumnezeu ar fi făcut vara pe jumătate mai călduroasă și iarna pe jumătate mai friguroasă, căci atunci n-am mai fi avut trebuință de bordei, și zbughio! Înapoi lîngă sobă.