Câteva cuvinte

Sari la navigare Sari la căutare
Câteva cuvinte
de Ion Luca Caragiale


Iată întâiul număr al Epocei literare. O programă amănunțită nu e neapărat; totuși, câteva cuvinte de introducere nu pot fi de prisos.

Dând la lumină această publicație, noi știm bine să ne luăm o sarcină destul de grea, dacă nu chiar covârșitoare față de forțele literare de cari dispunem. Știm că o atatre publicație trebuie să dea mai mult produceri proriu-zise decât dezbateri literare, oricât ar fi acestea de interesante. Asemenea, mai știm că puțini scriitori serioși de la noi, din deosebite cauze, fie politice, profesionale sau curat personale – atât de puțini scriitori și atât de multe cauze! – nu vor veni deocamdată cu noi; căci și republica literelor nu e scutită de animozități și lupte civile. Pentru aceea nici nu am încercat să ne adresăm la toți acei puțini.

Este prea adevărat că, din nenorocire, școalele noastre produc mulți mai mulți scriitori decât cititori. Acesta ar putea fi mai bine prins dacă, din multitudinea de publicațiuni literare și critice, s-ar despărți hotărât și s-ar grupa la un loc toate spiritele competente, toate talentele de care dispune țara astăzi. Și Dumnezeu știe dacă ar fi așa de multe încât să nu poată încăpea convenabil într-o casă.

Dar nu! ne place mai bine să stăm risipiți și confundați în mulțimea anonimă a diletanților, pentru a nu ni se atinge o închipuită meritată întâietate. Care este rezultatul acestei risipiri de forțe literare, acestei lipse de comunicativitate și de conlucrare între contimpuranii în adevăr înzestrați? Iată.

Publicul cititor, atât de puțin format până acuma, nu poate totdeauna distinge între producerile literare pe aceea ce-și poartă fără onoare eticheta. El pune mâna pe ce-i cade din întâmplare sub ochi, având unul la mie sorț să dea peste o lucrare de seamă. Omul ia din grămadă și, la citirea unei secături literare, ori e amăgit cu totul, dacă e prea simplu, și ia secătura drept un talent, ori, dacă are bun-simț, rămâne nedomirit, zicându-și: dacă asta se cheamă literatură, apoi nu-i o artă literatura, e o secătură.

Dar cine o să aibă răbdare și vreme — vorbim de public, nu de critici — să pescuiască în vastul nomol de publicațiuni actuale pe cea în adevăr bună? Și cum, dacă n-are priceperea și deprinderea făcute, o s-o știe prețui lucrarea cea bună când va avea norocul să dea peste dânsa?

Iată rezultatul lipsei unei publicațiuni literare și critice mai îngrijite, la care să contribuie cu toată inima și fără pretenții de preseanță, direcție sau orice fel de gloriolă toți acei ce țin o pană în mână nu pentru a-și bate joc de ea.

Dăm la lumină foaia noastră, sperând că o dreaptă linie de purtare profesională ne va atrage încetul cu încetul sprijinul publicului cult iubitor de literatură românească mai îngrijită, și că, astfel, vom avea doar cu vremea alături cu noi și pe alții, cari poate se vor pune în fruntea noastră, îndemnându-ne a păși cu mai multă încredere și făcând succesul acestei foi sigur și mai durabil.

Cu multă dragoste vor fi primiți aceia. Să vie un talent să ne bată la ușă ! va fi venit la casa lui, unde e atât de dorit: ușa i se va deschide de perete, va fi întâmpinat cu o caldă și frățească îmbrățișare și va găsi între noi toată stima sinceră ce trebuie s-o merite talentul adevărat!