Cârjaliul (Macedonski)

Jump to navigation Jump to search
Cârjaliul
de Alexandru Macedonski
Nuvelă originală


Capitolul I[modifică]

„Nu sunt tîlhari tîlharii, ci tîlhari cei carii ne fac să devenim tîlhari”.

De cînd s-au întîmplat cele ce-mi propun a nara în cursul acestei scrieri, sunt aproape șasezeci de ani.

În acele, timpuri, satele nu erau nepopulate ca astăzi, căci, orice s-ar zice, proprietarii erau pe atunci mult mai omenoși decît cei de acum. Mare parte dintr-înșii locuiau la țară și ajutau pe săteni să poarte grelele poveri ce le impunea stăpînirea. De aceea orașele erau aproape deșerte, și lipsa era mult mai simțită la orașe decît la sate, care erau, cu toate aceste, atît de populate.

Într-unui din aceste sate din districtul Iași, trăia boierul de neam Costache Mironescu dimpreună cu soția și cu frumoasa Smărăndița, o tînără copilă de vreo patrusprezece ani, fruct al acestei fericite căsătorii.

Costache Mironescu iubea fără îndoială pe Smărăndița, dar el ar fi iubit-o și mai mult dacă ar fi fost băiat.

Într-adevăr, cea mai mare dorință a sa fusese ca să aibă un fecior. Din nenorocire însă, destinul merge totdauna în opozițiune cu dorințele noastre, astfel că se întîmplă foarte adesea tocmai contrariul de ceea ce am dori să se întîmple.

Dorești ca în cutare zi să fie vreme frumoasă?… Cerul se înnorează; vrei să te înveselești, să rîzi, să petreci?… O droaie de împrejurări supărătoare își dau mîna ca să-ți strice dispozițiunea. Dorești să te însori cu tot dinadinsul?… Rămîi flăcău, în fine, ești însurat și vrei să ai un băiat?… Cucoana îți dă o demoazelă!…

Astfel se întîmplase și bietului boier Mironescu.

Cu toate aceste,. Mironescu nu dispera încă, deși era destul de înaintat în etate. După cît am înțeles și eu de la bătrîni, era în al șasezecelea an, fiindcă se însurase cu părul aproape alb. O escepțiune, deoarece, pe atuncea, bărbații se în- surau la etatea de douăzeci de ani și chiar de optsprezece, fără ca pentru aceasta, lucrurile să meargă mai rău ca astăzi. Chiar din contra: lumea era mult mai fericită și traiul mult mai sănătos și mai lung.

Mironescu însă, se însurase bătrîn, dar el, ca toți bătrînii din timpii aceia, era mult mai tînăr decît mulți tineri din epoca noastră.

De aceea și Mironescu nu dispera de a avea un moștenitor al numelui său, și, fie că cerul făcu o escepțiune în favoarea sa ca pentru bă- trînul Zaharia din istoria sacră, fie întîmplare, dorința sa să realiză tocmai în anii aceia cînd bărbații de azi să gîndesc mai mult la mormînt decît la procreare.

Noul Ioan botezătorul fu botezat clar întru Hristos și primi, ca și acest apostol al lui Isus, numele de Ioan.

Se vede treaba că, dîndu-i acest nume, Mironescu se gîndise la Zaharia pentru care cerul

făcuse o escepțiune de același fel, considerînd negreșit sînțenia lui.

Înainte de a trece mai departe suntem siliți, în interesul acestei narațiuni, să spunem întîmplarea ce avu loc în noaptea nașterei fiului lui Mironescu.

Mironescu de cu seară ordonase să i se pună caii la trăsură pentru a aduce de la Iași, care era în foarte mare apropiere de proprietatea sa, pe un doctor și pe o moașă.

Cînd se uită însă în pungă, văzu cu decepțiune că n-are bani de ajuns ca să întîmpine cheltuielile nașterei.

Cu ce era să plătească, bietul om, doctorul, moașa și doctoriile, din trei nenorociți galbeni ce avea?

Între acestea caii ședeau înhămați la trăsură și să înnopta din ce în ce mai mult, fără ca Mironescu să fi luat încă vreo deciziune.

Pe cînd bătrînul cugeta la greaua sa pozițiune, ușa de la odaia în care se afla dimpreună cu fiica sa Smărăndița să deschise cu bruschețe și un om intră.

El era înalt, chipeș și voinic; putea să aibă douăzeci și cinci de ani; purta un pieptar roș lucrat cu flori de mătase și de fir; cioareci albi și strimți în picioare, cusuți cu găitan albastru; în cap căciulă de piele de oaie neagră, din care un păr negru și stufos scăpa pe umerii săi, peste cari era azvîrlită o șubă albastră ce-i încadra de minune pieptarul său cel roș și întregul său bust. Mijlocul său era încins strîns cu un lat brîu roșu, în îndoiturile cărui mai multe cuțite cu mînere scump lucrate și mai multe pistoale erau înfipte, în partea stîngă atîrna un iatagan; în picioare purta cizme pînă la genuchi.

Astfel era aspectul noului-sosit. La vederea lui, Smărăndița făcu o mișcare de surprindere și de admirațiune, iar Mironescu mirat:

— Ce vrei, băiete, și cine ești? întrebă el cu supărare.

— Ce vreau?… Vreau bani! Cine sunt?… Sunt Cîrjaliul. Cîrjaliul!

Acest nume este încă foarte bine cunoscut mai cu seamă peste Milcov. Cei ce au trăit în timpii lui să înfioară chiar acuma pronunțîndu-l.

Cîrjaliul era un vestit haiduc, venit la noi din Turcia. Unii susțineau că este albanez, alții bulgar sau sîrb, și, în fine, alții afirmau că ar fi român trăit de copil în țara turcească și că numele lui de Cîrjali, care înseamnă în turcește viteaz, i s-ar fi dat pentru curagiul ce arătase de mic copil, pe cînd alții pretindeau că această poreclă i-ar fi venind de la cîrja ce luase unui episcop.

Oricum ar fi, omul care se introdusese la Mironescu în casă într-un mod atît de neașteptat și de cutezător era Cîrjaliul, vestitul Cîrjaliul!

La auzul acestui nume, Mironescu începu să tremure iar Smărăndița se stăpînea cît putea ca să nu-și piardă cunoștința.

— M-ai auzit! repetă Cîrjaliul cu un ton dur și amenințător. Îmi pare că voi aceștia despoiați îndestul norodul ca să aveți bani. Mironescu căzu în genuchi.

— Nu striga așa tare, zise el cu o voce rugătoare. Nevasta mea este în odaia de alături în muncile nașterei. Cît despre bani, n-am decît acești trei galbeni, adăugă el, scoțînd punga din buzunar și arătîndu-i-o, ia-i și Dumnezeu să te ajute.

Fața lui Cîrjaliul să îndulci ca printr-un farmec.

— N-ai decît trei galbeni, zise el cu blîndețe, dar cum o să întîmpini cu această sumă cheltuielile ce o să fii silit să faci?

— Tocmai la această mă gîndeam și eu, reluă Mironescu cu disperare.

— Liniștește-te, zise Cîrjaliul, întinzînd mîna bătrînului și ridicîndu-l de jos, liniștește-te și nu-ti mai fie teamă de nimic. Eu am venit să-ti cer bani, dar fiindcă n-ai și te găsești într-o asemenea împrejurare, Cîrjaliul va fi acela care îți va da cît îți trebuie.

Mironescu și Smărăndița rămaseră înmărmuriți.

— Ține, zise el scotînd o pungă din peptarul său, am o sută de galbeni, jumătate sunt ai tăi!

Și cu o mișcare repede vărsă în mîna tremurătoare a Mironescului cam la jumătate din strălucitoarele bucăți de aur ce conținea punga. Ochii bătrînului și ai copilei se umplură de lacrimi.

— Cucoane, zise în acest moment o servitoare deschizînd ușa odăii în care se afla soția Mironescului, cucoane, să-ti trăiască feciorul.

— Ce!… Să fie cu putință! strigă cu veselie Mironescu, uitînd și scena ce se petrecuse și pe Cîrjaliu.

— Poftim înăuntru dacă nu mă crezi. A se repezi în odaie cu iuțeala fulgerului fu pentru Mironescu durata unei secunde.

Smărăndița rămase singură în fața frumosului haiduc, aplecă ochii cu timiditate în jos și se făcu roșie ca para focului, simțind scînteietoarele priviri ale Cîrjaliului ațintite asupra ei.

— Nu cumva că te-am speriat! zise Cîrjaliul uimit de frumusețea ei. Copila voi să îngîne un răspuns dar emoțiunea îi tăie vorba. Această emoțiune era departe de a fi din cauza spaimei; ea era produsul unui simțimînt tainic care nu o agitase încă pînă atunci, în prezența unui alt bărbat.

Cîrjaliul se apropie de dînsa și șezu pe o laviță.

Scoțînd apoi din degetul său un inel de aur împodobit cu o piatră de rubin, luă mîna copilei înainte de a avea timp s-o tragă înapoi și-l petrecu în deget.

— Păstrează-l, frumoasa mea copilă, ca aducere-aminte de la mine, zise el cu o voce ale cărei inflexiuni erau armonioase ca sunetele unei harpe. Privindu-l îți vei aduce poate aminte cîteodată de Cîrjaliul.

În acest moment ușa se deschise și Mironescu intră cu fața strălucitoare de bucurie, ținînd în brațele sale pe noul-născut.

— Dacă e așa, mă poftesc la cină, zise vesel Cîrjaliul.

— Bravo! strigă Mironescu cărui îi trecuse toată spaima. Vom sărbători împreună nașterea fiului meu. Fără să știe pentru ce, Smărăndița simți o mulțumire adîncă în sufletul său despre rămînerea Cîrjaliului.

Peste o oră, Mironescu, Smărăndița și Cîrjaliul serbau, dinaintea unei mese încărcate de bucate, nașterea pruncului ce avea să se numească Ioan.

Cina se termină prin închinarea Cîrjaliului în sănătatea lui Mironescu, părinte la șasezeci de ani!

În acea noapte Cîrjaliul rămase în gazdă acolo.

Capitolul II[modifică]

Trecuseră șase luni de la noaptea în care vestitul haiduc se introdusese în casa Mironescului.

Seara se întindea peste cîmpuri și în depărtare se auzeau dulcele sunete ale fluierilor ciobanilor, cari, așezați împrejurul cîte unui foc, cîntau doine melancolice pe cînd turmele strînse împrejurul lor aromeau liniștite la auzul acestor cunoscute sunete. Luna să înălța strălucitoare pe azurul cerului, risipind în mici bucățele dantela norilor alburii ce întîlnea în cale. Cîmpia era luminată ca ziua. În apropiere se afla casa Mironescului care părea a fi cufundată în cea mai deplină liniște și aceasta era natural, deoarece, la țară, proprietarii și țăranii se culcă mai devreme.

Smărăndița locuia o mică odăiță dosnică. Pe cînd însă, toți dormeau, ea singură părea că veghează, căci ferestrele odăii sale erau luminate.

Dar, lucru straniu, acele ferestre erau întredeschise și un murmur confuz de voci ieșea din- lăuntrul odăii.

— Vino, zicea o voce bărbătească, vino, iubita inimei mele și îți jur că-mi vei fi soție. Părinții tăi, carii n-ar vrea să ne unească astăzi cu nici un preț, ne vor ierta după ce vom fi uniți.

— Ce zici? răspundea o voce tînără dar spăimîntată. Să părăsesc pe mama, pe tata?… Să le pricinuiesc la bătrînețe o durere atît de mare! O I aceasta îmi este cu neputință și n-o voi face niciodată. Chiar aceea ce am făcut, primindu-te în vremea aceasta în odaia mea, mi se pare un lucru foarte vinovat. Dar am făcut-o pentru că te iubesc și pentru că-mi scriai că mă iubești…

— Mă iubești! reluă vocea bărbătească cu un ton nedescris. Mă iubești, și te împotrivești a mă face fericit și nu vrei să răscumperi sufletul omului care zici că-l iubești și care e pierdut prin faptele sale, prin fărdelegile sale. Mă iubești și te tragi înapoi spăimîntată cînd voi ca să-ți iau mîna! Nu, tu nu mă iubești și eu nu fac să nască în inima ta o altă simțire decît aceea a groazei.

O! puterea lui Dumnezeu e mare și ceea ce mi se intîmplă nu este decît drept. Sînt atît de vinovat încît orice pedeapsă ar vrea să trimită asupra mea mi s-ar părea prea mică.

— Taci, taci, zise, tremurătoare, vocea femeiască. Asemenea vorbe îmi sfîșie inima. Zici că mă împotrivesc la fericirea ta, eu care mă simt torturată pînă în suflet cînd îti întîlnesc privirea. Zici că îmi trag mîna mea dintr-a ta pentru că îmi pricinuiești spaimă, cînd strîngerea mînei tale revarsă în sufletul meu o dulce bucurie și cînd n-o trag înapoi decît pentru că simt că nu e bine aceea ce fac.

În acest moment adierea vîntului deschise fereastra și stinse luminările.

Pentru prima oară buzele frumosului Cîrjali să contopiră cu ale tinerei copile într-o arzătoare și lungă sărutare de amor…

Cît timp a ținut beția lor nu o poate ști decît acea propice adiere a vîntului.

Tot ce se știe însă, este că, în vărsatul zorilor, un armăsar negru și repede ducea în fuga mare, departe de acele locuri, pe un tînăr chipeș și voinic, al cărui pieptar roșu strălucea la primele raze ale soarelui, și pe o frumoasă copilă ale cărei brațe albe ca zăpada strîngeau mijlocul mîndrului călăreț.

Aceasta se petrecea pe la începutul anului l820, care fu un an de lacrimi pentru părinții Smărănditii și un an de fericire pentru tînăra copilă care devenise soția faimosului Cîrjali.

Retrasă dimpreună cu dînsul într-un mic sat din Basarabia […], viața lor era o întreagă dezmierdare.

Cîrjaliul, care jurase o ură neîmpăcată marilor pămîntului și mai cu seamă turcilor, uitase cu totul și viața sa trecută și jurămîntul său. Atît e de adevărat că o femeie poate să facă dintr-un om tot ceea ce voiește!

Din nenorocire, o întîmplare neașteptată veni să redeștepte în sufletul său ura sa un moment amorțită.

Se știe că în acele timpuri, țara, ca și astăzi, gemea de mulțimea veneticilor, cu diferința numai că, atuncea, veneticii erau turcii și fanarioții, pe cînd în zilele noastre, cei venetici sunt numai nemții, și dacă ne e permis să întrebuințăm o espresiune a unui vechi general român, sunt,,capetele de urs de la nordul Germaniei”.

Să revenim la narațiunea noastră.

Cîrjaliul și Smărăndița trăiau dar, fericiți, într-un sat din Basarabia […]. Un singur nor însă, venea din cînd în cînd să încrețească marmoreea frunte a Smărăndiței. Părinții săi nu-i deteseră încă binecuvîntarea, n-o iertaseră.

Într-o zi însă ea primi de la mama-sa o scrisoare prin care o chema lîngă dînsa, căci tatăl său fiind greu bolnav dorea s-o vadă înainte de a-și da cea din urmă suflare. De Cîrjali nu se făcea în scrisoare nici o vorbă.

A decide pe soțul său la o despărțire, nu era lucru ușor, a pleca cu dînsul împreună ar fi fost a să expune la blestemele tatălui său murind, și a risca de a vedea potera punînd mîna pe el, căci capul său să pusese la preț.

Dar o femeie poate tot ce vrea, și mai cu seamă o femeie iubită.

Într-o dimineață ploioasă și tristă, Smărăndița sui într-o chibitcă înhămată cu patru cai, surugiii hăiră, caii porniră, clopotele începură să străngăne și Cîrjali cu buzele încă umede de sărutarea despărțirei, cu ochii plin de lacrimi, rămase mult timp în același loc, urmărind chibitca cu ochii și făcînd să fîlfăiască batista sa în aer, în semn de adio, pînă ce o văzu dispărînd în depărtare.

Și cînd se deșteptă din uimirea lui și cînd se văzu că a rămas cu adevărat singur și că această despărțire n-a fost vis, el își coperi fața cu mîinile sale și se puse să plîngă ca un copil…

Dacă unul din vechii săi tovarăși de haiducie l-ar fi văzut într-acel minut, nu l-ar fi putut recunoaște desigur…

Către seară el se întoarse cu pași înceți către căscioara în care locuiau, dar cînd călcă pragul ușei spre a intra în odăi, inima lui se strînse și mai mult. Intrînd însă înăuntru ochii lui se umplură din nou de lacrimi.

Nimic nu e mai dureros decît de a reintra în casă după plecarea vreunei ființe iubite. Toate odăile ți se par pustii. Ai toate și de toate și-ți lipsește tot I Pretutindeni este același gol ca și în inima ta! Apoi, cînd îți arunci ochii împrejur și vezi, colo un fotoliu păstrînd încă forma corpului, dincolo un trandafir ce s-a desprins din cosița sa la momentul plecărei și a alunecat pe covor, mai departe, cartea sa favorită din care se exală încă parfumul buzelor sale, acea carte care conține o întreagă poemă de amor și pe care ai răsfoit-o atît de adesea împreună cu dînsa, întreru- pînd necontenit cursul citirei prin pasionate sărutări și făcînd astfel iluziunea să devie o realitate; cînd vezi toate aceste și cînd cele mai mici gesturi, cele mai mici fapte ale acelei ființe îți revin în memorie, o! atuncea simți cu adevărat toată durerea unei despărțiri.

Nu zicem că Cîrjaliul văzu cele expuse, dar intrînd în odaia de culcare, zări pe o mescioară de chiparos ghitara Smărăndiței; această ghitară era toată lucrată cu sidefuri și cu flori de argint. Cîrjali i-o detese în ziua cununiei lor. El o avea de la tatăl său și ținea foarte mult la dînsa, mai cu seamă că avea superstițiunea că poartă noroc.

Cu cîteva zile înainte, Smărăndița voind să cînte o scăpase din mînă și căzînd jos se spărsese.

A doua zi primi și vestea prin care muma-sa o chema să vie cît mai în grab’.

— Vai, zisese atunci Cîrjali către Smărăndița, ghitara nu s-a spart zadarnic. Acesta e un semn rău; ceva îmi spune că drumul ce vrei să faci, dacă îți vei împlini dorința, o să-mi pricinuiască mari dureri, mari suferinți!

Cînd, după plecarea Smărăndiței zări acea ghitară sfărîmată:

— Inima mea e sfărîmată ca și dînsa! strigă el cu disperare. Fie ca presimțirile mele să nu să împlinească, adăogi el.

Și pentru prima oară de cincisprezece ani căzu în genuchi, făcu semnul crucii și, înălțînd ochii în sus, să rugă…

Cînd ieși din odaie înnoptase, dar rugăciunea îi detese putere…

Capitolul III[modifică]

Nu vom urma pe Smărăndița în călătoria sa, ci ne vom transporta la Iași unde ajunse fără nici o întîmplare însemnătoare, ca de acolo să treacă la moșia tatălui său. Dar aci fu silită să se oprească o zi, căci puterile o părăsise cu desăvîrșire.

Ajungînd în vechea capitală a Moldovei, Smărăndița porunci surugiilor s-o ducă la hanul ce va fi mai bun.

În acei timpi, Iașii fiind încă capitală, erau mult mai populați ca astăzi și o mare afluiență de călători veneau să umple hotelurile sau mai bine zis hanurile, fiind pe atunci la modă limba turcească și grecească, după cum cu cîțiva ani în urmă era la modă limba franțuzească, și după cum astăzi este cea nemțească.

Astfel hotelurile pe atunci se numeau hanuri, la urmă hanurile se numiră hoteluri și astăzi în fine, hotelurile se intitulă cu armonioasă denumire de Gasthäuser!

Această digresiune încheiată aci, cată să spunem că Smărăndița putu cu mare greutate să găsească o odaie goală.

Hanul în care se coborî Smărăndița era în mare parte ocupat de Zamet-bei și de suita sa.

Zamet-bei era trimis de către poartă cu o misiune secretă pe lîngă scaunul Moldovei. Cu toate aceste, incognitul său nu era deloc bine păzit, căci un turc nu poate călători fără o întreagă armată de servitori după dînsul, și știm că această clasă de oameni este departe de a fi discretă.

În momentul cînd chibitca Smărăndiței se oprea dinaintea porței hanului, Zamet-bei, care prînzise, sta lungit alene pe un divan în pridvorul din fața uliței și-și fuma ciubucul.

El părea a fi un om ca de șasezeci de ani. Figura sa nu era repulsivă dar desfrîul își imprimase asupra trăsăturilor sale neștersul său sigil: ochii erau aproape stinși; obrazul galben și zbîrcit ca pergamentul, barba seină, încurcată, hidoasă și nasul lung și căzut pe buze. Aceasta despre fizic; cît despre moral îl ghicește oricine. În cap purta o cialma ca toate cialmalele turcești, adică multicoloră: galbenă, roșie și mai cu seamă verde, – ca steagul lui Mahomet! Hainele sale se compuneau dintr-un fel de antereu lung și îmblănit pe margini, de culoare albastră, iar șalvarii săi erau atît de largi încît ar fi putut să încapă într-în- șii zece copii. Doi arapi cu iataganele trase ședeau stîlpi, de-a dreapta și de-a stînga divanului, pe cînd mai mulți robi se îmbulzeau împrejur, cari cu ciubuce, cari cu cafele, șerbete și alte deliciuri orientale.

În fața divanului sta secretarul lui Zamet-bei, ai cărui ochi mobili denotau falșitatea caracterului său și micșorimea inimei sale. Acest secretar se numea Mehmed-efendi. El sta drept și cu mîinile la piept, într-o atitudine plină de umilire., și de cîte ori Zamet-bei îi vorbea făcea cîte o temenea pînă la pămînt, ducînd mîna dreaptă la frunte și la piept, iar cu cea stîngă lua polpana antereului lui Zamet-bei și o săruta.

Zamet fuma din lungul său ciubuc, sorbind din timp în timp și dintr-o ceașcă de cafea fără mîner, pusă într-un zarf de argint, cînd trăsura Smărăndiței se opri la poarta hanului. Gîrbovul bei își aruncă ochii cu distracțiune ca să vază ce călători sosesc și văzînd chipul frumoasei Smărăndița fu cît p-aci să-i scape ceașca de cafea din mînă. În ochii lui cei stinși fulgerară ceva scîntei și întorcîndu-se către Mehmed:

— Uită-te, zise el; ai mai văzut vreo altă hurie ca această copilă?

— Alah! să vă dea zile lungi și fericite. Ea ar fi demnă chiar de haremul Padișahului!

— Așa; dar cred că nu i-ar ședea rău nici într-al meu!

— Luminele tale sunt mai mari ca lumina soarelui, stăpîne; cuvintele tale sunt înțelepte ca versetele din Coran. Ghiaura e frumoasă și se va face după cum veți porunci.

— Alah Kerim! (Dumnezeu să ne ajute.) Nu uita însă, Mehmed, că am isprăvit treburile și că plecăm mîine seara. Fă pînă atuncea cum vei ști mai bine, pentru ca să se împlinească dorința mea. Ghiaura, după cum ai zis, e frumoasă și simt în pieptul meu bătînd din nou patimele tinereței…

— Voi face așa precum vă e voia, stăpîne. Ghiaura va pleca mîine dimpreună cu noi.

În timpul ce se urma dialogul acesta, în pridvorul hanului, Smărăndița se scoborîse din chibitcă și intrase înăuntru. Pe dată ce hangiul îi deschise ușa singurei odăi ce se afla goală, ea se aruncă pe pat ca să se odihnească, poruncind hangiului să-i aducă cai de poștă a doua zi dimineață.

Între acestea înserase de tot. Mehmed-efendi chemă pe hangiu, îl întrebă cînd pleacă noua-sosită, și aflînd că zisese să-i fie gata caii în ziuă, porunci hangiului să spună că nu i-a fost cu putință să găsească.

A doua zi de dimineață cînd Smărăndița se deșteptă și chemă pe hangiu, acesta-i spuse că n-a putut să găsească cai de poștă.

Oricine își poate închipui supărarea și neliniștea ei, însă, neputînd să facă altfel, fu silită să tacă și să aștepte.

Ziua se scursese lungă și agitată pentru Smărăndița, care ardea de dorința de a-și revedea părinții și locurile unde crescuse. Ea se revedea deja în acea casă unde copilărise, lîngă muma și tatăl său, în mijlocul tutulor acelor ființe care o iubiseră și o legănaseră pe brațele lor, și în fine, ochii săi zăreau deja acele dealuri albăstrii carii apăreau în depărtare ca spuma norilor dimineței în acele văi frumoase, umbrite de brazi sau de stejari și smălțate cu o mîndrețe de flori felurite ce îmbată respirațiunea și uimesc vederea.

Acolo își petrecuse și copilăria și primii ani ai junimei sale sub umbra acelor brazi ea începuse să viseze pentru prima oară, în acele văi încîntătoare se ducea să se răcorească de un foc ce-i ardea peptul și ce-i era încă necunoscut. Ea avea dar dreptul să cugete cu nerăbdare la acele locuri și să se uimească în fața suvenirei lor.

Și, în adevăr, Smărădița se lăsa a fi luată de aceste gînduri și ochii se umpleau de dulci și călduroase lăcrămioare.

Pe cînd ea visa deșteaptă în modul ce-am descris, ușa odăii se deschise și un om de credință, ce Cîrjali îi detese ca să-l aibă pe drum drept protector la vreme de nevoie, intră înăuntru.

— Stăpînă, zise el speriat, Zamet-bei, care locuiește tot în acest han, a pus la amîndouă ușile ale gangului care duce la odaia dumitale cîte doi arapi de caraulă, carii nu lasă să intre nici să iasă nimini; eu abia am putut intra în gang prin- tr-o fereastră.

— Ce zici, Dobre? strigă Smărăndița înfricoșată.

— Zic că e întocmai cum spusei, stăpînă. Ba ceva mai mult. Se vorbește că Zamet-bei ar avea de gînd să te ducă cu dînsul în țara turcească.

Biata Smărăndița începu să-și frîngă mîinile de jale și de durere, cînd ușa să deschise din nou și hangiul apăru în prag cu un aer respectuos.

— Cuconiță, în sfîrșit a dat Dumnezeu să găsesc cai și am pus de i-a și înhămat la o butcă a mea, căci chibitca cu care ați venit s-a frînt cînd am vrut s-o bag subt șopron.

Smărăndița nu mai știa de bucurie, iar Dobre sta prostit în mijlocul casei neștiind cum să explice o asemenea întîmplare.

Într-un moment se adunară toate cîte erau prin odaie și Smărăndița, Dobre și hangiul scoborîră scara.

Ceea ce numise hangiul butcă și ceea ce pe atunci se numea astfel, era o imensă caretă cu zonturi și cu arcuri, vopsită pe dinafară cu galben și în loc de geamuri la uși, avea un fel de gelozele care se puteau imobliza după voință.

Surugiii erau călări cu biciurile în mînă, gata de pornire.

Ușa butcei se deschise de către hangiu și Smărăndița intră înăuntru. Dobre se pregătea s-o urmeze, dar hangiul fără ca să-i dea timp închide ușa cu repeziciune, sări în lături și surugiii plesnind din bice porniră în fuga mare lăsînd pe hangiu frecîndu-și mîinile de mulțumire și pe Dobre înmărmurit lîngă el.

Zamet-bei cu suita porni peste un ceas după Smărăndița și ajungînd-o afară din oraș se urcă lîngă dînsa și peste cîteva zile trecură cu toții Dunărea în vilaietul Dobrogei.

Dobre fu aproape de a fi omorît de arapii lui Zamet, pe care hangiul îi asmuțea asupra lui, ca să scape de un om ce i să părea primejdios pentru viitor. Plecarea grabnică a lui Zamet îl scăpă însă și el putu să ia drumul către Basarabia, unde și sosi în curînd în satul în care locuia Cîrjali…

Cît despre hangiu, Mehmed-efendi, secretarul beiului, îi numără două mii de mahmudele de aur

Capitolul IV[modifică]

Eram în anul 1821. Tudor Vladimirescu peste Olt ridicase stindardul libertăței. La vocea lui, satele și orașele, văile și dealurile, munții și cătunele săltaseră din amorțeala în care stau cufundate cu rușine de mai bine de un secul.

Tudor înainta către București cu iuțeala fulgerului și ajunse în Colintina unde se opri.

Trecuseră două săptămîni, de la răpirea Smărăndiței.

A doua zi de dimineață, un tînăr cu păr negru și creț, oacheș și frumos la fată, se prezentă dinaintea cortului lui Tudor. Era Cîrjali. El aflase prin Dobre cele întîmplate și voia să-și răzbune. Nu spuse lui Tudor nici că-l cheamă Cîrjali, nici de unde vine spuse numai că vrea să slujească tara și astfel fu primit în oștire.

Peste cîtva timp, Tudor, avînd trebuință de un om care să știe limba turcească pentru a-l trimite la poartă cu o a doua deslușire despre revolutiune, Cîrjaliul i se înfățișă îndată.

Fata lui avea aerul să insufle tutulor încredere; afară de aceasta el avea să mai aibă si alți cîțiva tovarăși, oameni bine cunoscuți de Tudor. Eroul român hotărî să trimeată pe Cîrjaliul cu ceilalți ca tîlmaci.

Odată aiuns la Constantinopol, Cîrialiul întrebuința toți banii ce mai avea ca să afle dacă Zamet-bei locuiește acolo și în ce part? a orașului. Cheltuiala și ostenelile lui nu fură zadarnice. Zamet-bei care era de o familie însemnata si ocupase funcțiunile cele mai înalte, nu putea în adevăr să locuiască decît în capitală căci, care este în adevăr turcul ce s-ar afla în pozițiunea lui Zamet-bei și ar părăsi Stambulul?

Un samsar grec, căruia Cîrjali îi promisese o sumă bunicică dacă va descoperi locuința lui Zamet, veni într-o seară să bată la ușa lui.

— Intră, zise Cîrjali.

— Am găsit ce cauți, zise el cu bucurie.

— Unde? în ce loc? du-mă la minut.

— Zamet-bei locuiește într-un palat de vară răpitor, zidit pe malul stîng al Bosforului, dar el nu se află acolo decît de cîteva zile.

— Cînd l-aș putea întîlni prin oraș? întrebă Cîrjali crunt.

— Niciodată, căci, de cînd s-a întors, nu mai iese nici ziua, nici noaptea; el își petrece viața la picioarele unei tinere moldovence, pe care a adus-o cu dînsul acum în urmă.

Cîrjali îngălbeni ca ceara.

— Haidem, zise el.

Și ieșiră. Grecul îl duse prin niște uliți pustii și întunecoase pînă îl scoase în fine pe malul Bosforului, pe unde nu erau decît vreo cîteva rare palate.

Palatul lui Zamet era depărtat de mal și în mijlocul unei grădine, dar după malul pe care se afla Cîrjaliul și cu grecul ce-i servea de conducător, apărea scăldat de limpezile ape ale Bosforului un chioșc de o eleganță rară și luminat de un milion de candele cu feluri de culori, ale căror scîntei feerice aureau suprafața fluviului.

Acest chioșc era rezervat plăcerilor și orelor de repaus ale lui Zamet-bei.

În acest moment chiar, el se afla înăuntru, în- genucheat lîngă divanul pe care, nudă și adormită, ședea întinsă Smărăndița. Beiul îi da în toate serile o doză de opium, pentru a-și satisface patima lui cea brutală.

Fie presimtimînt instinctiv că are să afle pe Zamet în acel chioșc, fie dorința de a se apropia cît se va putea mai mult de casa ce conținea pe soția sa și pe omul ce ura mai mult în lume, Cîrjaliul, la vederea acelui chioșc strălucitor de lumină, chemă un caicdgi și intră singur în luntre, azvîrlind grecului o pungă ce conținea cincizeci de mahmudele.

După ordinul ce dete, caicdgiul stătu sub ferestrele acelui chioșc, apoi, apucîndu-se cu mîna de o balustradă de piatră, ajunse cu capul la nivelul ferestrei și sfărîmîndu-le dintr-o lovitură de iatagan într-o mie de bucăți, se precipită înăuntru.

O a doua lovitură dată cu iuțeala fulgerului culcă la pămînt plin de sînge pe bătrînul și mizerabilul Zamet-bei. Luînd apoi în brațe pe Smărăndița să repezi cu ea pe fereastră și intră, fără a întîmpina vreun obstacol, dimpreună cu dînsa în ambarcațiunea caicdgiului înmărmurit de cîte văzuse.

— Mînă, zise el, și-ți voi da o sută de mahmudele.

Și văzînd că frica îi tăiase puterile, apucă singur lopețile și începu să despice repede valurile Bosforului adormit…

Peste cîteva zile Cîrjali se reîntoarse în Basarabia cu frumoasa Smărăndița, dar sărmana copilă era nebună.

Răzbunarea îl consilie în curînd să intre în luptă cu turcii și vru să se reîntoarcă la oastea domnului Tudor, dar află pe drum peirea acestui nenorocit erou la Tîrgoviște. Atuncea se angajă în rîndurile Eteriei condusă de Ipsilante. În curînd puterile lui Ipsilante fură însă zdrobite și Cîrjali retrecu în Moldova unde luă o glorioasă parte la bătălia de la Sculeni, făcînd un mare măcel în rîndurile turcilor, dar zdrobiți de număr, luptătorii rămași în viață, dimpreună cu Cîrjali, trecură la Chișinău.

Pașa din Iași însă îl reclamă și-l obținu de la autoritățile rusești, dar el înșelă guarzii și fugi.

Desperarea lui Cîrjali despre trista stare a Smărăndiței creștea din zi în zi și se transformă în ferocitate în contra oamenilor și în special în contra turcilor.

Smărăndița era tot mai frumoasă și aceasta îi ațîța și mai mult ura și setea de răzbunare.

Cîrjaliul, pe care Amorul îl întorsese pe calea cea dreaptă, căzu iar în cele dîntîi rătăciri ale sale, cu diferința că acum era și feroce. El ucidea fără milă femei, copii și bătrîni, fără distincțiune de naționalitate și teroriză Moldova într-un mod nemaiauzit în timp de trei ani.

Cît despre turci, să zice că el a ucis în acest decurs, cu propria sa mînă, mai mult ca la două sute.

În fine, la 1824 fu prins și spînzurat. Cine va condamna oare pe Cîrjali? El a păcătuit mult, căci a iubit mult, deci trebuie să i se ierte mult!

Și apoi, dacă nenorocitul Cîrjali nu ar fi fost persecutat din copilărie de turci, ar fi devenit oare bandit?…

Dacă, în fine, turcii nu ar fi venit să-i răpească soția, ar fi reluat el acea cale pe care alunecase întîi?

Smărăndița, după moartea Cîrjaliului și a părinților săi, s-a reîntors la Mironești, unde trăiește pînă astăzi, în etate de aproape 70 de ani.

Mintea ei însă n-a mai revenit!