Cârjaliul

Jump to navigation Jump to search
Cârjaliul
de Constantin Negruzzi


Cârjaliul era de neam bulgar, în limba turcească cârjali însemnează brav, îndrăzneț, adevăratul lui nume nu îl știu. Cârjaliul cu faptele lui adusese groaza în toată Moldavia. Pentru ca să dau oarecare idee de el, voi povesti una din izbândele lui. într-o noapte el și arnăutul Mihalache au năpădit amândoi pe un sat bulgăresc. L-au ars, puind foc de ambe capetile, și au început a umbla din colibă în colibă. Cârjaliul tăia și Mihalache prăda, amândoi striga: Cârjali! Cârjali! Sătenii da om piste om. Când Alexandru Ipsilant proclamă revuluția și începu a-și aduna oaste, Cârjaliul îi aduse și el câțiva vechi d-ai săi camarazi. Adevăratul scop a Eteriei, lor le era neștiut, dar războiul le înfățoșa prilejul de a se îmbogăți cu cheltuiala turcilor și poate și a moldavilor—și aceasta lor le părea destul de înțeles. Alexandru Ipsilant era brav personalic, dar nu avea însușirile trebuitoare pentru rolul de care se apucase cu atâta foc și atâta nesocotință. El nu se putea învoi cu oamenii cu care era silit a comanda. Ei nu avea către dânsul nici stimă, nici încredințare. După nenorocita bătaie, unde a perit floarea junimei grecești, Iordache Olimbioti l-a sfătuit să se depărteze, și a luat el locul lui. Ipsilant fugi în hotarile Austriei și de acolo trimise blestemurile sale acelor oameni pe care el îi numea slugi, fricoși și nevrednici, însă cea mai mare parte din acești fricoși și nevrednici a perit în zidurile mănăstirei Secu sau pe țărmul Prutului, apărându-să disperat împrotiva unui neprietin înzecit de tare. Cârjaliul se afla în batalioanele lui Gheorghe Cantacuzin, pentru care se poate repeta tot acele ce s-au zis de Ipsilant. în ajunul bătăii de la Sculeni, Cantacuzin ceru la guvernul rusesc voie să intre în carantina noastră. Oștile lui rămaseră fără comandir; dar Cârjaliul, Sofiano, Contoguni și ceilalți n-avea trebuință de comandir.

Pare-mi-se că bătaia Sculenilor nimeni n-a descris-o în tot atingătorul ei adevăr. Să-și închipuiască cineva 7 arnăuți, albanezi, greci, bulgari și de tot soiul, neavând nici o idee de arta războiului, și înapoindu-se întru vederea a mii călărime turcească. Această ceată s-a lipit de malul Prutului, și a așăzat înaintea lor două turnirele aflate la Iași în Curtea domnească, cu care împușca la ospețe și Țeremonii. Turcii ar fi voit să se slujască cu cartușe, dar n-au cutezat fără voia guvernului rusesc: cartușele negreșit ar fi trecut în partea noastră. șeful carantinei (mort acum), patruzeci de ani slujind în slujba oștenească, de când era nu auzise șuieratul gloanțelor; dar aicea Dumnezeu l-a miluit să-l auză: câteva au bâzâit pe la urechile lui. Moșneagul să făcu foc de mânie, și ocări pentru aceasta pe maiorul unui reghement de vânători ce se afla la carantină, maiorul, neștiind ce să facă, a alergat la râul pe malui cărui să herețea delibașii și i-a amerințat cu degitul. Delibașii, văzând aceasta, s-au întors și au fugit, și după ei tot corpul turcesc. Maiorul ce i-a îngrozit cu degitul, se numea Horcevski. Nu știu ce să va fi făcut. A doua zi însă, turcii au atacat pe eteriști, necutezând a întrebuința nici cartușe, nici boambe, s-au hotărât împrotiva obiceiului lor să se slujască cu arma albă. Lupta fu ferbinte, se dumica cu iataganile; în partea turcilor se văzură suliți, lucru ce pân atunci ei nu avea; acele suliți era rusești: Zaporojanii se oștea în rândurile lor. Eteriștii, după hotărârea împăratului nostru, putea trece Prutul ca să scape în carantina noastră. Ei începură a trece. Contoguni și Sofiano au rămas cei de pe urmă pe malul turcesc. Cârjaliul, ce să rănise de cu seara, era acum în carantină. Contoguni, fiind foarte gros, se răni de o suliță în pântece. El c-o mână a ridicat sabia, cu ceealaltă a apucat sulița dușmănească, a înfipt-o în el mai adânc, și prin acest chip a putut ajunge cu sabia pe ucigașul său și împreună cu el a căzut. Tot se sfârși. Turcii rămaseră biruitori. Moldavia se curăți, ca la 600 arnăuți se împrăștiară prin Besarabia; nevăzând nici un chip de a se hrăni, toți au fost datori Rusiei pentru ocrotirea ce le a arătat. Ei trăia nedetelnici și nedesfrânați; totdauna îi putea vedea cineva în cafenelile semi-turcești ale Besarabiei, cu ciubuce lungi în gură, sorbind din felegene spuma cafelii. înfiratile lor peptare și ascuțiții iminei roși începea a se învechi; dar încănafatele lor fesuri tot atârna încă pe o ureche și iataganile și pistoalele lor străluceau pe jumătate ieșite din latele lor cingători. Nimeni nu se jăluia de dânșii, și nici nu era de gândit că acești ticniți săraci era cei mai vestiți hoți ai Moldaviei, tovaroșii groaznicului Cârjaliu; și că el însul era între dânșii. Pașa, ocârmuitor din Iași, află de aceasta și, pe temeiul așezămintelor de pace, ceru de la Ocârmuirea rusească redarea tâlharilor. Poliția făcu cercetări, și aflând că Cârjaliul era cu adevărat în Chișinău, îl prinsă în casa unui călugăr, fugit într-o seară, când cina în întunerec cu șapte camarazi ai săi. Cârjaliul fu pus subt caraul. El nu tăgădui adevărul și se numi îndată, însă — adaogă — din ceasul ce am trecut Prutul nu m-am atins nici de un păr de avere streină; n-am strâmbătățit nici pe cel mai prost țigan. Pentru turci, pentru moldavi, pentru valahi, cu adevărat sunt tâlhar, dar pentru ruși sunt oaspe. Când Sofiano, sfârșind toate cartușele lui a venit la noi, la carantină, ca să adune de pe la răniți, pentru cele de apoi încărcături, bumbi, cuie, lanțuje și mânere de iatagane, eu i-am dat douăzeci beșlii ce aveam și am rămas fără bani, știe Dumnezeu că eu, Cârjaliul, trăiesc cu milostenia! Apoi pentru ce rușii mă dau acum la dușmanii mei?“ Zicând aceste, Cârjaliul tăcu, așteptând în liniște hotărârea soartei lui. Nu așteptă mult. Gubernul, nefiind dator a privi pe tâlhari despre partea romantică, și încredințat de dreptatea cererii, porunci să trimeață pe Cârjaliul la Iași. Un om de duh și de inimă, atunci tânăr necunoscut, impiegat (cinovnic), care acum ține un însemnat post, îndată mi-a descris călătoria lui. La poarta închisorii sta căruța de poștă... (Poate că nu știți ce este căruță; asta e o mică trăsură împletită, la care nu demult încă, obicinuia a înhamă câte șase sau opt cai. Un moldavean mustăcios, cu cușma flocoasă de oaie în cap, călare pe unul din ei, din minut în minut chiuie și plesnește cu biciușca, și căluții lui merg destul de iute. Dacă vrunul din ei stă de osteneală, el îl deshamă suduind grozav, și îl lasă pe drum, fără a se mai griji de soarta lui. La întoarcere e sigur că-l va găsi la acelaș loc, păscând în ticnă iarba verde. Adeseori se întâmpla că drumețul ce pleca de la o stanță cu opt cai ajungea la cealaltă cu doi. Așa era cu vreo cincisprezece ani mai în urmă. Acum însă în rusita Besarabie s-a așezat înhămătura rusească și trăsuri rusești.) O așa trăsură sta la poarta temniții la anul 1821 pe la sfârșitul lunei lui septemvrie. Jidoavce, foșnind cu pantofii cu mânece atârnate, arnăuți cu ferfenițoasa și pitoreasca lor îmbrăcăminte, frumoasele moldavence cu oacheșii lor copii în brațe, încunjura căruța. Bărbații tăcea, femeile cu o ferbinte nerăbdare aștepta ceva. Poarta s-a deschis, și câțiva ofițeri de poliție au ieșit în uliță; după dânșii doi soldați aducea pe Cârjaliul în obezi. El semăna ca la treizeci ani. Trăsurile smolitei lui fețe era regulate dar groase. El era nalt, lat în spete, și de obște în el se închipuia o neobicinuită putere firească; o cealma pestriță îi înfășură d-a curmezișul capul; o cingătoare lată împrejura talia lui supțire; o dulamă de postav gros, vânăt, creții înguști a cămășii, ce-i cădea mai sus de genuchi, și frumoșii iminii alcătuia restul îmbrăcămintei lui. Chipul său era fudul și lin.

Unul din impiegați, batrân, roșu la față, îmbrăcat c-o uniformă numai urzeala, la care spânzura trei bumbi, agăță de o bucată de carne ce îi ținea loc de nas, ochilarii săi de madem, desfășură o hârtie și plecându-să, începu a ceti în limba moldovenească. Din când în când să uita trufaș la legatul Cârjaliu, pe care, cum se vede, îl privea hârtia. Cârjaliul îl asculta cu luare-aminte. Impiegatul sfârșind citirea, strânse hârtia, strigă la norod să se dea în lături — și porunci să se apropie căruța. Atunci Cârjaliul s-a întors spre dânsul și i-a zis câteva vorbe în limba moldovenească; glasul lui tremura; fața i se schimbă, plânse și se aruncă la picioarile impiegatului polițienesc, făcând să răsune lanțurile lui. Polițianul spăriindu-să, s-a înapoiat cu frică; soldații vrură să-l ridice, dar el să sculă singur, își ridică lanțurile, să sui în căruță și strigă: „Aide!” Jandarmul s-a pus lângă el, moldaveanul a plesnit din biciușca, și căruța a plecat.

— Ce ți-a spus Cârjaliul? întrebă tânărul impiegat pe polițian.

— El, vezi dumneata, m-a rugat îi răspunse zâmbind polițianul, să am în grijire de femeia și de copiii lui, care lăcuiesc într-un sat bulgăresc nu departe de Chilia. El să temea vezi dumneata, să nu pătimească și ei pentru dânsul ; oameni fără socoteală, vezi dumneata.

Povestirea tânărului impiegat mult m-a atins, îmi era milă de bietul Cârjaliu, multă vreme nu am știut nimica de soarta lui. După trecere a câțiva ani, m-am mai întâlnit cu tânărul impiegat, ne am luat la vorbă de cele trecute; dar prietinul dumitale, Cârjaliul, nu știi ce s-a făcut cu el? am întrebat.

— Cum să nu știu, mi-a răspuns, și îmi spuse acestea: Cârjaliul adus la Iași, s-a înfățoșat la pașa care l-a judecat să-l puie în țeapă; iar execuția s-a lăsat până la o sărbătoare. Până atunci l-au pus la opreală.

Pe închisul îl străjuia șapte turci, oameni simpli și, în sufletul lor, tâlhari ca și Cârjaliul; ei îl stima și după obiceiul Orientului, asculta minunatele lui povești. între păzitori și păzit s-a întemeiat o strânsă legătură; într-o zi cârjaliul le au zis:

— Frați, ceasul meu e aproape; nimeni nu scapă de ceea ce-i este scris, curând o să mă despart de voi, aș voi să vă las o pomenire despre mine.

Turcii au lungit urechele.

— Frați! a urmat Cârjaliul, sunt trei ani, când tâlhăream cu răposatul Mihalache, am îngropat în câmp, nu departe de Iași, o căldare cu galbeni. Acum să cunoaște că nici eu, nici el, n-o sa avem parte de astă comoară, așadar, luați-o voi și o împărțiți frățește.

Turcii puțin de nu și-au ieșit din minți, au început a vorbi cum ar putea să găsească scumpul acela loc, și au încheiat ca Cârjaliul să li-l arate. înnopta, turcii au scos obezile din picioarile închisului, i-au legat mânile cu o frânghie și s-au dus cu el afară din oraș.

Cârjaliul îi tot ducea, țiind o direcție, dintr-o vale în alta, au mers mult, în sfârșit Cârjaliul stătu lângă o piatră mare, măsură doisprezece pași, bătu cu piciorul și zise: „Aici.“ Turcii s-au așezat, patru au scos iataganile și au început a săpa, trei au rămas de pază. Cârjaliul s-a pus pe piatră și privea la lucrul lor.

— Ei, ce? N-ați mai ajuns? întreba el.

— Încă nu, răspund turcii, și săpa încât curgea dupe ei sudoarea șiroi.

Cârjaliul începu a arăta nerăbdare.

— Ce oameni măngosiți! ?zise el? nici niște pământ nu știu săpa cum să cade! Eu aș fi isprăvit în două minute.

Băieți, deslegați-mi mâinile și îmi dați un iatagan.

Turcii s-au gândit și s-au pus la sfat. Ce! — au hotărât ei — hai să-i deslegăm mâinile și să-i dăm un iatagan. El e unul, noi suntem șapte. și turcii i-au deslegat mâinile, și i-au dat un iatagan. Iată, deci, în sfârșit, Cârjaliul slobod și înarmat. Ce-a trebuit el să simtă!... El s-a pus la săpat cu hărnicie, străjerii îi ajuta... deodată el izbește cu iataganul într-unul din ei, și lăsând ferul înfipt în sânul lui, îi smâcește din cingătoare amândouă pistoalile. Ceilalți șase, văzând pe Cârjaliul înarmat cu două pistoale, au rupt-o da fugă.

Cârjaliul acum tâlhărește împrejurul Iașului. Nu de mult a scris el domnului, cerând de la dânsul cinci mii lei, și ame-nințând, dacă nu i se vor da, că va arde Iașul și va ajunge până la domnul. Cinci mii lei i s-au trimis.

Cum vă pare Cârjaliul?

Cârjaliul, creat de d. Pușkin a fi un tâlhar a la Salvator Rosa, a fost din împrotivă un hoț foarte nepoetic. Dacă a cerut cinci mii lei (de care mă îndoiesc), și mai ales de i s-au dat (care nu crez), nu știu. știu atât, că groaznicul Cârjaliul care scăpase de țeapă turcească, nu scăpă de spâzurătoarea moldovenească, unde se sfârși foarte prozaicește la 1824.