Cântecul toamnei

 

XI (Serbare sgomotoasă)

 
Serbare sgomotoasă
Ca-n bâlci. Decor banal;
O boltă luminoasă
Scăldată-n aur pal.

Pe culmea azurie
Chiar soarele de-aramă
Se pare-o jucărie
De proastă melodramă.

Mulțimea îmbătată
De pulbere și soare
Întoarce-nfierbântată
Un danț nebun pe care

Îl farmecă orgia
Din surle, din țimbale,
Din nai și măestria
Din cornuri triumfale;

O muzică ciudată
Ce-nalță orgolioasă
Spre bolta-nflăcărată
Prostia glorioasă.

Mulțimea se aprinde
Și râde, strigă, -njură.
Paiața se desprinde
Din gloată. O figură

Ciudată: meseria
I-a pus pe buze-un rânjet
Pe care sărăcia
Mereu îl schimbă-n scâncet.

În ochi îi arde para
Durerei care crește.
Ar plânge; dar ocara
Mulțimei 'l-ngrozește

Ce, crudă, îmbuibată
Vrea glume, joc, plăcere.
Paiața întristată
Privește cu durere.

O lacrimă îi pică
Încet și el tresare
Și mândru își ridică
Privirea sfidătoare

Spre cer iar a sa minte
Orgoliul străbate;
El trece înainte
Cu brațe încleștate.

Zâmbind din înălțime,
Decât robit durerei,
Să ceară la mulțime
Pomana-nduioșărei.