Cântecul lebedei

 

Am iubit-o…

Era micuță, și albă, și gingașă, și blândă… Buzele ei zâmbeau mereu, mereu, dar zâmbetul îi părea adumbrit de o melancolie stranie, care-i lăcrima veșnic în ochii albaștri, gânditori. Șapte ani n-am observat tristețea sufletului ei! N-am vrut, sau n-am putut? Nu știu… Când am descoperit-o, însă, era prea târziu. Până atunci parcă umblasem cu ochii închiși, orbiți sau îmbătați de fericire… Fericire! Fericire! Cumplită e uneori îmbrățișarea fericirii!

Era tăcută și plăpândă ca o floare sfioasă, pripășită într-un pământ străin. Asculta cu ochii mari, mirați, și parcă nici nu înțelegea potopul vorbelor mele de iubire veșnic nerăbdătoare, veșnic lacomă, veșnic aceeași. Îmi era însă mai dragă așa. Uluirea și nepriceperea îi dădeau o înfățișare de naivitate feciorelnică și o nevinovăție care-mi tulburau neîncetat sufletul și simțurile. Trecuseră ani de când era nevasta mea, și mereu apărea ca o fetiță nedumerită, mereu avea farmecul noutății. Mă simțeam bărbatul cel mai iubitor din lume și cel mai fericit, fiindcă toată ființa mea n-o mai râvnea decât pe Anișoara…

De ce n-a rostit gura ei măcar o șoaptă de dragoste niciodată? în șapte ani de zile, nici o singură dată!… Ca și când i-ar fi fost frică sau rușine… Primea, sau poate suferea, sărutările mele, se cutremura uneori subt năvala lor furtunoasă, dar niciodată nu și-a pierdut cumpătul, nicio tresărire de patimă nu i-a înfiorat bătăile inimii… Niciodată! Și până azi eu totuși n-am băgat de seamă!… Atât de mult am iubit-o, atât de mult mă îngâmfase fericirea!

Am întâlnit-o întâia oară într-o zi de primăvară, într-o căsuță albă, veselă, modestă… îmi amintesc lămurit toate amănuntele. Era îmbrăcată cu o rochiță ca cerul, presărată cu floricele mărunte vinete-închise. Avea un trandafir alb în piept și altul în părul de aur, răzvrătit în cârlionți zburdalnici. Ședea pe o canapea veche, cam hodorogită, și razele soarelui, dând buzna pe fereastra mică, prin perdele scrobite de dantelă ieftină, o căutau parcă înadins pe ea, i se încurcau prin păr, îi îmbujorau obrajii bucălați, îi sărutau buzele întredeschise într-un surâs zglobiu, trandafiriu, în care nu se zărea nici urmă de melancolie…

N-am schimbat cu ea nicio vorbă, dar inima toată mi s-a umplut cu chipul ei. O priveam doar pe furiș* înfricoșat poate de frumusețea ei, de zâmbetul ei, și pizmuiam grozav razele care o mângăiau în dragă voie și a căror mângăiere ea o sorbea ca o alintare de dragoste.

A doua zi am și cerut-o de nevastă…

Părinții ei au fost încântați. Vai de mine, câtă cinste, cât noroc! Erau doar oameni nevoiași, fata n-avea un ban zestre, pe când eu… Mi-au dat-o. Cum să nu mi-o dea? O, ce fericită va fi Anișoara când va afla!

De-abia pe urmă i-am spus și ei că o iubesc și că o vreau de soție. Pe urmă, adică după ce mă asigurasem de un sprijin puternic. Altminteri, n-aș fi îndrăznit să mă apropiu. O iubeam prea mult… atât de mult!

Glasul meu nici n-a mirat-o, nici n-a spăimântat-o. A ridicat ochii spre mine, foarte încet, și mi-a răspuns scurt, incolor:

— Da.

N-am mai avut puterea să mă stăpânesc. Într-o izbucnire de fericire, am îmbrățișat-o nebunește. Și n-am băgat de seamă că glasul i-a tremurat și că în ochi îi pâlpâia și acuma o durere înlăcrimată, care ar fi trebuit să mă neliniștească puțin… N-am fost în stare să văd nimica. Iubirea îmi înfășurase toată ființa cu un văl de mulțumire, prin care nu mai străbătea niciuna din bănuielile mărunte ce amăresc viața îndrăgostiților…

Și din clipa aceea am trăit ca într-un vis. Deseori mă miram cum de am putut trăi înainte s-o fi cunoscut pe ea. În orice caz, îmi ziceam că ceea ce a fost până atunci n-a fost viață adevărată. Numai de atunci a început viața mea. Ea este viața mea. Ea… ea… Și-mi închipuiam că în minutul când aș pierde-o, m-aș prăbuși ca o ruină sfărâmată de uragan…

Am iubit-o atât de mult, că nici prin gând nu mi-a trecut vreodată să mă întreb cât mă iubește ea pe mine sau dacă nu mă urăște… De vreme ce eu o adoram, am crezut că și ea trebuie să mă iubească. Asta e deseori iluzia amanților îmbătați de iubirea lor… Ce greșeală gravă! încrederea nu se potrivește cu iubirea. Încrederea te face egoist, îți înăsprește inima, îți turbură vederea. Iubirea adevărată însă se cuvine să fie sfioasă, umilă și fricoasă. Orice atingere o doare, orice privire o cutremură, o aruncă în zvârcolirile geloziei. Și numai gelozia te ferește de orbirea neroadă, de încrederea înșelătoare. Gelozia îți pune mereu întrebări, îți cere mereu răspunsuri… Gelozia e iubirea.

Iubirea încrezută poate că nici nu e iubire?… Sau poate că e mai mult decât iubirea? Da, probabil că e mai mult. Cel puțin uneori… Gelozia, la urma urmelor, face comerț din iubire, punând veșnic condiții: numai pe mine să mă iubești, la altul să nu râvnești… Iubirea mea însă a fost necondiționată. Am iubit-o pentru că am iubit-o, nu pentru că m-a iubit ea sau în speranța că mă va iubi…

Caut explicații, îmi dau seama. Poate chiar scuze… De aceea mă frământ… Cu toate că iubirea, oricât de mare, nu poate fi o vină și nicio părere de rău…

Eram mândru că o iubeam. Îmi plăcea când, pe stradă, sau la teatru, toată lumea întorcea capul, când surprindeam privirile pofticioase în ochii bărbaților și invidia în privirile femeilor. Pe fața mea trebuie să fi stăpânit trufia și sfidarea. Îmi venea să strig tuturor: e numai a mea!… Căci într-adevăr numai a mea era. Pășea blândă și indiferentă alături de mine, parcă nici n-ar fi băgat de seamă că oamenii se închină în fața ei.

Numai o dată s-a dezmințit în șapte ani, o singură dată… Luasem masa la un restaurant. Ea stătea gânditoare, ca totdeauna, și puțin îmbujorată. Era parcă mai frumoasă, sau mi se părea mie? Îi vorbeam, în șoapte… Îi vorbeam, firește, de iubire, mereu de iubire, în cuvinte înflăcărate… Și atunci, i-am destăinuit întâia oară că sufletul meu nu mai e însetat decât de o dorință. După ce sorbisem din dragostea ei, îmi trebuia acuma un copil care să-mi perpetueze iubirea, care s-o înlănțuiască de mine pentru totdeauna… Mi s-a părut că tresare când mi-a înțeles dorința. Totuși, nici nu s-a uitat la mine. Ochii ei au rămas ațintiți în gol, întrebători, stranii…

Tocmai în momentele acelea ușa s-a deschis zgomotos, și în sală a intrat un grup de tineri țanțoși, spilcuiți, gălăgioși, printre care și doi ofițeri. Anișoara a întors privirea, poate fără să vrea, spre intrare. Un locotenent — înăltișor, subțire, cu părul negru lins, cu un profil uscat, mi-l amintesc foarte bine — s-a oprit brusc, cu ochii la masa noastră. O clipire a stat așa, pe urmă s-a amestecat printre ceilalți, dar cu coada ochiului mereu la Anișoara, ca și când l-ar fi fermecat. Nu m-ar fi izbit zăpăceala ofițerului; eram doar obișnuit și chiar măgulit ca bărbații să-și alinte privirile în frumusețea soției mele. Anișoara însă s-a schimbat deodată la față, parc-ar fi lovit-o un trăsnet din senin. S-a sculat drept în picioare, m-a apucat de mână și mi-a șoptit nervoasă și poruncitoare ca niciodată:

— Vino… Să plecăm… Nu mai pot…

Și, cum eu am rămas cam nedumerit, s-a răstit aproape la mine:

— Nu-nțelegi? Trebuie să plecăm, altfel…

M-am supus fără altă explicație. Era întâia oară când îmi cerea și ea ceva. Nici pe urmă n-am necăjit-o. Mă sâcâia puțin întâmplarea, mă rodea curiozitatea, dar n-am stăruit pentru lămuriri. Mi le-am închipuit singur, zicându-mi că-n privirea ofițerului a fost vreo îndărătnicie care a supărat-o sau a plictisit-o și poate ar fi scos-o din fire dacă am mai fi stat…

A doua zi, însă, un prieten, care fusese în aceeași sală, și la altă masă, m-a întrebat, zâmbind cu înțeles:

— Ei… v-ați împăcat?

Observase gestul Anișoarei și s-a crezut dator să mi-l explice: locotenentul a iubit-o înainte de a se mărita cu mine, o mai iubește și astăzi…

Am râs cu poftă. Auzi! Un biet locotenent, care a iubit-o și o mai iubește! Ridicol! Atunci când o iubesc eu, își permite s-o iubească și el!

Râsul meu i s-o fi părut neînțeles, căci a adăogat mai serios:

— Dar și ea l-a iubit… Mult… Foarte mult…

Am râs mai tare. Ca un zevzec. Eram încredințat că omul umblă să mă facă gelos. Și mă simțeam atât de sigur! De-abia azi văd ce neroadă e siguranța în iubire!

Totuși, seara am întrebat pe Anișoara, mai mult în glumă și poate chiar puțin ironic:

— Adevărat că ai iubit un locotenent?

Mi-a răspuns, privindu-mă drept în ochi, fără șovăire, poate chiar cu îndrăzneală, ca și când ar fi așteptat de mult întrebarea mea:

— Da!

Simt și astăzi cum m-a săgetat acel „da” prin inimă. Dar numai o clipă. Mi se păruse o sfidare, un ghimpe care cearcă să se înfigă în inima fericirii mele… L-am smuls repede ghimpele, cu o sforțare hotărâtă. Adică ce-mi pasă mie acuma dacă l-a iubit atunci? Trecutul nu mă interesează. Prezentul e al meu, și viitorul. În iubire numai prezentul are însemnătate. Cel ce scormonește trecutul nu iubește cu adevărat.

Peste un ceas nu mai era nicio urmă din acel „da” supărător. În schimb, fără să-mi dau seama, am început să doresc cu mai multă îndârjire:

— Un copil!… Un copil, Anișoară!

Îi repetam necontenit cuvântul acesta, ca un papagal plictisitor. În cele din urmă, parcă nici nu-l mai auzea. Îmi răspundea doar cu surâsul ei straniu, în care puteam citi și încurajare, și nedumerire, și milă, și dispreț, și plăcere, și scârbă…

Au trecut luni și ani, și dorința mea a rămas moartă, o sărmană și zadarnică bătaie de buze, o boare rece fără urme. Cu toate acestea, nu desperam. Printr-o voință încordată, izbutisem mereu în viață. De ce n-aș izbuti și aici?

O iubeam pe Anișoara acuma cu atât mai tare cu cât dorința mea flutura mai deșartă. Începui să-mi închipuiesc nerozii. Îmi ziceam că trebuie să fie la mijloc vreo încăpăținare de-a ei copilărească. Poate i-e teamă că aș iubi-o mai puțin, că mi-aș împărți dragostea în două, între ea și copil. Căutam să-i dovedesc cât se înșală și o copleșeam cu mai multe mărturisiri. Poate că exageram. De aceea nu mă supăram când, uneori, în ultimul timp mai des, îmi spunea verde că mărturisirile mele o cam enervează. Mă simțeam vinovat și-i ceream iertare.

Și ea tăcea mereu… Era în stare să stea zile întregi cu mine fără a scoate o vorbă. Cu ochii în gol, pierdută, cu gândul cine știe unde, sau poate fără nicio frământare în creieri, se oploșea într-un colț de canapea și tăcea. Cred că, dacă n-aș fi stârnit-o eu, ea n-ar fi deschis gura niciodată. Da, da!… Acuma sunt chiar sigur că nu mi-a adresat cuvântul niciodată. În șapte ani de zile niciodată n-a avut nimica să-mi spună! Niciodată!… Cumplit! Eu, care, când n-am cu cine palavragi, sunt în stare să vorbesc singur, numai să nu tac, îmi închipuiesc că tăcerea e cea mai grea tortură în lume. Tăcerea e dureroasă ca o rană și neagră ca moartea. Și ea a tăcut mereu!

Apoi într-o seară, când am venit acasă, am găsit-o în pat, cu fața palidă și asudată, cu ochii aprinși și speriați. Părea pe moarte… M-a cuprins o spaimă grozavă. Am mângăiat-o, am acoperit-o cu sărutări și cu întrebări. O lăsasem doar sănătoasă dimineața, iar acuma… În loc de răspuns, a închis ochii, obosită sau poate plictisită.

Dar suferea… încerca să-și înăbușe suspinele și nu mai izbutea… îmi frângeam mâinile de grije și de compătimire. Cel puțin de mi-ar fi spus ce o doare, ce-a pățit, cum s-o ajut… Tăcea ca totdeauna sau răspundea cu ochii strânși și vorbe reci: „Nimica, trece, lasă, destul”… Și-mi făcea mereu semn s-o las în pace, că-i trebuie liniște, numai liniște…

Îmi fierbeau creierii. Nu mai puteam sta nepăsător, martor indiferent al chinurilor ei. Era doar vorba de iubirea mea, de viața mea, de speranța mea…

— Să vie un doctor! Imediat un doctor!… Un doctor!… Doctor!…

Țipam ca un nebun, îngrozit de suferințele ei din ce în ce mai istovitoare. Și atunci ea, cu o sforțare crâncenă, s-a ridicat în așternut, s-a uitat lung la mine, nu mai avea spaima de adineaori în ochi, și mi-a zis rece, rar, ca și când ar fi vorbit cu un dușman:

— Dacă chemi doctorul, să știi că… mă omor!

Parcă mi-ar fi lunecat o șopârlă în sân. Ce-i asta?

Ce înseamnă asta? Să mă revolt, sau s-o compătimesc?… Nu știam ce să zic și ce să fac. Oare altul în locul meu, care n-ar fi iubit-o atât de mult, ce-ar fi făcut?… Pe urmă am privit-o înfricoșat, ca și când n-aș fi crezut-o în toate mințile, și am rămas așa un răstimp, ca un bolovan… Pe urmă am început să simt că orbitele mi s-au muiat de lacrimi, m-am așezat la picioarele ei și am plâns acolo domol, ca un copil bătut pe nedrept.

Toată noaptea am petrecut-o la picioarele ei, plângând, în vreme ce ea se silea să adoarmă și nu putea de dureri, nevoită să geamă din când în când, spre dimineață tot mai des… Nu mă privea, nu-mi cerea nimic, nu-mi lua în seamă jalea, parcă nici n-aș fi fost acolo… Uneori își îndrepta ochii spre mine, dar fără să mă vadă… Sufeream și nu îndrăzneam să nai deschid gura. Îmi era teamă că glasul meu, oricât de blând, va omorî-o… Aci ajunsesem în noaptea aceea de lacrimi!

Dimineața, buzele ei au șoptit, peste voința ei:

— Doctorul… doctorul…

Am alergat într-un suflet, l-am tras din pat, l-am adus în câteva minute… Când l-a văzut, s-a liniștit și mi-a făcut semn să-i las singuri. Am ieșit. Stăteam la ușă ca un câine credincios, ciulind urechile. Îi auzeam gemătele, acuma mai grele, mai prelungi. Dar vorba nu i-o auzeam… Mi se părea mereu că moare și mă mustram că n-am rămas lângă ea, să-i alin durerile măcar în ultimele clipe…

După o veșnicie, a ieșit doctorul. Era galben și el și avea broboane de nădușeli pe tâmple.

— A murit? strigai, gâtuit de desperare.

— Încă nu, murmură dânsul, clătinând din cap.

Și pe urmă mi-a povestit lucruri nebănuite. Anișoara avea să fie mamă… (O, fericirea mea visată!) Dar se vede că n-a vrut… Sau n-a putut… Cine să mai știe?… Și a găsit pe cineva care mi-a ucis nădejdea cea mare. A ucis-o cu precugetare, cu sânge rece și cu mână grosolană, și împreună cu ea mi-a otrăvit și iubirea, a azvârlit-o în mormânt!

Doctorul vorbea rar, mișcat puțin și el, rostind pe nas cuvinte împopoțonate, cari umblau să înfrumusețeze o putreziciune îngrozitoare. Iar eu îl ascultam, pricepând, și totuși nevrând să pricep, ca un osândit care-și aude sfârșitul și tot mai caută vreo speranță în ochii judecătorului, în mișcarea buzelor lui, în înșirarea cuvintelor… în toate nimicurile mici ce întovărășesc o nenorocire mare. Îl ascultam, și ochii mei plângeau, și sufletul întreg îmi atârna pe buzele lui cărnoase, crăpate, uscate, care se închideau și se deschideau într-una, ca o amenințare gata să te înhațe.

— Trebuie să moară? îl întrerupsei apoi deodată, oprindu-mi respirația, rugător și zgâlțăit de spaimă.

Întreruperea îl făcu să tresară, parcă l-ar fi smuls dintr-un făgaș pe care înainta cu siguranță. Mă privi cercetător, cântărind cât de grea poate să fie lovitura ce aș putea-o înfrunta..

— Ești bărbat… Trebuie să fii tare, bolborosi pe urmă, ridicând ochii peste capul meu, în tavan. Mai are să trăiască… da, câteva ceasuri… poate câteva ceasuri…

Când apoi am îngenuncheat iar lângă patul ei de durere, m-am simțit iarăși stăpân. Pe mine. Nu mai plângeam; îmi storsesem desperarea din ochi. Să nu-și citească pe fața mea osânda.

— Curaj, Anișoaro, și încredere… Nu-i nimic grav… Nimic… Nimic…

Mințeam cu convingere, mângăindu-i mâna și brațul ce zăcea moale și greu pe așternutul alb-zăpadă. Se uita la mine cu un surâs de superioritate, care-mi spunea că ea știe tot, tot, că minciunile mele sunt de prisos… Iar în privirea ei acuma parcă licărea o milă sau ceva ce nu mai văzusem niciodată în șapte ani de zile. Surâsul ei straniu murise.

Părea că nici nu mai suferă. Nu mai ofta și nu mai gemea. Își rotea ochii prin odaie, ca și când și-ar fi luat rămas bun de la mobile, de la perdele, de la toate lucrușoarele mărunte și neînsemnate în mijlocul cărora trăise atâția ani.

— De ce, Anișoaro? De ce? o întrebai, în sfârșit, când privirea ei se opri în ochii mei, cu milă și durere.

Niciodată nu mă mai privise ca acuma. Niciodată!

Pe fereastră năvăli deodată soarele de dimineață, vesel, auriu, ștrengar, îi mângăie obrajii și se încurcă prin părul ei blond ca o primăvară. Și buzele ei parcă se aprinseră subt sărutarea razelor calde și-n ochii ei răsări o tresărire moale de speranță.

— De ce? De ce? șopteam eu într-una prostește, cu ochii scăldați în lacrimi. Copilul nostru… fericirea noastră… De ce?

Căpșorul ei se odihnea ostenit pe pernele albe, dantelate. Gâtul plin, rotunjor și alb parcă se mai lungise puțin, se mai arcuise, ca gâtul unei lebede albe… O priveam întrebător și așteptam, înfricoșat, un răspuns. Îmi trebuia un răspuns, o supremă lămurire… Era obosită. Oboseala cea mare. Deschise anevoie ochii, în care pâlpăia chemarea morții. Câtă suferință și câtă milă cuprindeau acuma ochii ei frumoși!… Mă scrută lung, cu o privire în care gemea durerea și regretul. Apoi ochii se închiseră istoviți, nemaiputând îndura lumina vieții. Și buzele ei șoptiră nimicitor de duios:

— Nu te-am iubit niciodată…