Cântec vechi (Negruzzi)

Cântec vechi de Constantin Negruzzi

Foaie pentru minte, inimă și literatură, 7 iunie 1843.

Odinioară, ținutul Hârlăului era unul din cele mai frumoase a țării. Astăzi însă și-a pierdut pănă și numele și, în adevăr, e păcat, căci făr-a vorbi de podgoria Cotnarii, vestită prin vinațele sale, în el găsește cineva dealul Catalinei, de care, deși istoria nu pomenește, tradiția ne spune că se numește astfel de pe numele unei prințese române, care scăpase de o navală dușmănească în vârful lui, unde, făcând șanțuri și baterii, se apără cu slugile sale; ruinele politiei Cotnarii, unde un domn a întemeiat o universitate vestită pe acele vremi; două biserici, una ortodoxă, alta catolică, zidită de doi prinți români; beciuri gigantice, pre care, oricât s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa de tot; DumbravaRoșie, faptă barbară și mare a unui mare domn , care, ca să lasă un monument fieros a viteziei sale, înjugă leșii la plug și semănă o întreagă câmpie cu ghindă. Ghinda a produs stejari uriași și, când vântul clatină frunzele lor, se aude un gemăt tânguios ca în pădurea Dodonii. Mai încolo, vezi un istm de pământ, numit Podul de lut, care unește două prăpăstii și alăturea un izvor ce se cheamă Fântâna cerbului.

În locul acesta a fost tăiat bravul Dragomir, care cutezase a se înamora cu fiica lui Radu Mihne, pângărind cu plebea lui sângele patrician ș.a., ș.a. Iacov. Ștefan.

Toate aceste vechi rămășițe a gloriei strămoșești, făcute pe măsura oamenilor mari și pe care noi, mirmidoni degenerați, nu le putem nici prețui, nici înțelege, le vizitam călăuzit de un bătrân mazil din Cotnari, la care trăsesem la gazdă.

— Nu știi care e balta unde au pierit atâta călărime leșească în vremea domnului Constantin Cantemir? am întrebat pre călăuzul meu.

— N-a fost niciodată baltă, ci numai un loc hleios, plin de mlaștine, colo devale.

— Unde mi se înglodaseră roțile trăsurii?

— Așa; și încă acum e vară, dar toamna nu e de îmblat și leșii au venit despre toamnă. Îmi spunea tatăl meu că-i spunea bunul său — care a fost în bătălia aceea cu căpitanul Turculeț — că mulți leși au pierit aice și că împăratul lor de necaz mare își bătea ulanii cu sabia și le zicea: "Nadba umirác jak psy", adecă: "Rușine să muriți ca câinii".

— Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci; el era bun domn.

— Bun și nu prea. A omorât doi bunatate de boieri, pentru că-i da pe foaie și nu-l lasa să-și facă mendrele; dar așa a fost de când e țara noastră. Dreptul îmblă totdauna cu capul spart.

— Poate; însă mi se pare, moșule, că nu pre aveți dreptate a vă plânge tot de domni și nu și de boierii care încungiură pre domni.

— Acei doi pre care i-a tăiat nu-l sfătuiau de rău. Îi ziceau numai: "Măria-ta, mai des cu paharul și mai rar cu birul, că nu poate țara". E, cine-i asculta!

— Miron logofătul și Velicicu hatmanul erau prieteni lui Cantemir. El nu i-ar fi omorât de nu l-ar fi îndemnat ministrul său Iordache Roset visternicul și Cantemir a plâns mult c-a făcut așa păcat. Judecând deci că și domnitorii au slăbiciunile lor ca și ceilalți oameni, trebuie a osândi pe sfetnicul ce-l împinse la asta.

— Poate că ai cuvânt d-ta. Las-să se mânânce lupii ca să mai răsufle oile. Când au murit boierii aceia, ieșise și un cântec care-l știa tatăl meu pe de rost; îl și pescrisesem eu...

— Mă rog, caută-l și mi-l dă, am strigat.

— Ce să faci d-ta cu el? Cântecul acesta nu-i făcut de boieri, nici pentru boieri. Știi d-ta că boier la boier nu-și face cântec. Corb la corb nu scoate ochii.

— Fie cum zici, numai dă-mi cântecul.

Ajungând acasă, mazilul multă vreme l-a căutat; în sfârșit, întrun unghi pe poliță, găsind un ghizdan vechi, îl deschise și, dintrun smoc de tărfăloage de moșie (care-l sărăciseră de tot cu judecățile), scoase o hârtie afumată pe care mi-a dat-o.

Cetindu-o, m-am încredințat că oamenii de pe atunci nu scriau mai rău decât acum.

M-am pus de l-am pescris întocmai dupre a moșneagului:

Cântec

Cantemir era un domn

Altfel pre de treabă om,

Numai țara cam prăda.

Boierii, văzând așa,

Îi zicea: "Măria-ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește".

Domnul la masă-i poftea

Și cu cotnar îi cinstea,

Pănă ce îi îmbăta.

Boierii când închina

Îi zicea: "Măria-ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește".

El însă nu-i auzea,

Mânca, bea și jăcuia,

Și-n seamă nu le baga.

Boierii se supăra

Și-i zicea:"Măria-ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește".

Într-o zi s-au adunat

Ș-au făcut între ei sfat,

ând la divan i-a chema

Pe norod a judeca,

Să-i zică: "Măria-ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește".

Domnul dacă au văzut

Că de șagă s-au trecut,

Și că vor a-l dărăma,

Căci boierii nu-nceta

A-i zice: "Măria-ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește",

Foarte mult s-au mâniat;

Pre doi din ei i-au tăiat.

Ca doar de ei va scăpa,

Și nu-i va mai asculta

Zicându-i: "Măria-ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește".

Ei la moarte se ducea

Veseli, vorbea și râdea,

Frică nicicum arăta,

Și-n gura mare striga:

"Ien auzi, măria-ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește".

Spun că cum i-au omorât,

Pe loc domnul s-au căit,

Căci îndată ce-nopta,

Amândoi i s-arata

Și-i zicea: "Măria-ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește".

Pe la schituri, sehăstrii,

Au dat multe liturghii,

Că doar îi va împăca:

Dar prin somn tot îi visa

Zicându-i: "Măria-ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește".

Neavând nicicum ragaz,

De ciudă și de necaz,

Muri înălțimea-sa.

Norodul îl îngropa

Zicându-i: "Măria-ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește".