Cântec (Dragoș Protopopescu)

 

Rariște de gînduri, rariște de brazi,
Inimă sicriul spargeți-l să cazi
Printre ei ușoară, ca de stea o schije,
Fără de durere, fără nicio grije.

Sparge-ți și cîntarea, sparge-ți coardele
Ca să năpădească toate hoardele
De gîngănii scurt lovite de păreții
Pieptului, precum
Rătăciți din drum,
Se lovesc de cer în seri tîrzii, ereții,

Sparge-te de osul pieptului, să-l simți
Ca pe-un junghi în tine, cu plăsea și zimți
Sparge-te de coșul pieptului, să-i dai
De păreți zăbreaua lui de colivie
Să-și aprindă stele ’n mica lui stihie
Creerul, sub spuza lui de mucegai.

Și din trup zbughind și tu, în urmă-ți lasă,
Alb și zvelt, scheletul
Să pornească, bietul,
La plimbare ’n lung
Și în lat, la masă
Să se-așeze’n case mari de gospodari,
Sa se furișeze printre lăutari,
La flăcăi la horă, în joc, să pună piedici,
Și să reapară Dumineca ’n predici,
Să se-arate altfel fetelor viteze
Cînd se crapă ceru’n nopți de Boboteze ;

Și să bată’n geamuri.
Să-l gonească'n zori cocoșii pe maidanuri,
Să se culce ’n lanuri
Și să'ntrebe 'n graiul vr’unui pitpalac
Cerul și pământu'n treacăt ce mai fac.

Și pe când pe tine gazdele te plîng
Și-ți aruncă’n groapă bulgări de țărînă,
Binișor și vesel c’a scăpat de trup
Și cu-o față numai puțintel mai cîrnă,
Ca un roi de-albine lunecat din stup,
Să se ’ntoarcă vesel băiețelu-acasă
Ușurat că singur are să rămîe,
Și pe când pe tine gazdele te plîng
Și-ți aruncă’n aer bulgări de tămiie,
Și-obștea păcătoasă crede c'ai murit,
Cu o față doar ceva mai luminoasă,
Vesel să rînjească de un gind nătîng,
Chinuind din mina albă-adusă coasă.

Și pe dedesupturi mici de infinit
Să se-așeze iară suflețel in casă.