Cânt de noapte

 

Sub icoană pe mesuță
Arde candela gălbâie
Acum pare că se stânge
Și-abătută iar învie.

Toate dorm acum în noapte
Luna trece de amiază
La biserica în zare
Alba cruce scânteiază.

Pe un pat în fundul casei
Învelit în neagra pace,
Stă un om culcat și parcă
Nu știu doarme așa tace.

Mii de gânduri bat la minte-i
Cer ca poarta s-o deschidă.
Dar de-odată iată pacea
Leneșă ca și-o omidă.

Ce voiți? poetul doarme
N-are poftă de discuții
Cine stă în miez de noapte
Să vorbească cu pierduții.

Ele tac și-așa-s de multe
Ca și iarba cea de coasă
El de frică-nchide ochii
„Haide poate că mă lasă”.

Dar amarnic să înșeală
Că din miile de gânduri
De odat’ un gând se scoală
Slab, uscat, bătut de vânturi
Parc-ar fi zăcut de boală.

Și vorbește-ncet și jalnic
Aa, poetul nostru doarme
Nesimțit mai e la fire
Poate lumea să se-ntoarne.

Somnu-i lin și patu-i moale
Firea-n visuri e-nvelită
Spune-i minte tu mai tare
Că iubita-i se mărită.

Ca și ars din locu-i sare
Și puțin cam mânios
Stă, se uită-n zarea albă
Și suspină dureros.

Și c-un glas tăios ca fierul
Cu un gest ca și sfârșit
Zice: „Minte-nchide poarta
Că de nu, am nebunit.

Iar tu gândule ascultă:
Dacă dânsa se mărită
De loc asta nu-i dovadă
Că mi-a fost mie ursită.

Și de vestea ta amară
E un lucru adeverit
Pleacă gândule și-i spune
Cam oftat și am zâmbit”.