Când vioarele tăcură

Când vioarele tăcură de Ștefan Petică

I (Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă)

 
Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răslețită pe strunele-nvechite,
Și-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcușurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-așteaptă semne, și strunele vibrară,
Ah, strunele, ce tremur de viață le cuprinse!

Și degetele fine, în umbră sclipitoare
Păreau ca niște clape de fildeș, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Și triste și stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

II (Și flautul magic vorbi; tremurată)

Și flautul magic vorbi; tremurată
O notă stângace sălta peste clape
Ca vocile stinse în murmur de ape
Și-ncet simfonia căzu întristată.

Plutea o durere ca-n tainele sfinte
Pe sala cea veche și-n flacări aprinse
Murea ziua albă pe stofele-ntinse
Iar flautul magic plângea înainte.

Mănunchiuri albastre de mici viorele
Lăsară parfumuri subtile și clare
În preajmă: o dulce și caldă-ntristare,
Și nota ușoară lovea în perdele.

Ea sta glorioasă ca-n razele sfinte
Și iată! În vraja de note ușoare
Iubeam pe frumoasa etern visătoare;
Iar flautul magic plângea înainte.

III (Cântarea care n-a fost spusă)

Cântarea care n-a fost spusă
E mai frumoasa ca oricare,
Misterul ei e o betie
De voluptoasa-ndurerare.

In nota sfanta care piere
In tremurarile sfioase
A unor rugi de Magdalene
Curg clare lacrimi pretioase

Dar in cantare fara nume
Ascunsa-n negrele vioare,
E-o tragedie tainuita;
Plang albe vise morte-n floare.

Tristetea lor neprihanita
Atat e de chinuitoare
Ca pune-n suflete patate
O mistica infiorare.

Si o chemare zace-n ele
De-o strobitoare nostalgie:
Tortura ei necunoscuta
Este suprema poezie.

Si cel menit sa duca dorul
Cantarei sfinte si alese
Isi simte inima cuprinsa
De suferinti neintelese.

In flacara nemistuita
S-aprinde sufletul si arde
Si moare dornic de misterul
Cantarii stranii de pe coarde.

Ah,cand in inemi sbuciumate
Orice dorinte-ncet se curma,
Sdrobiti vioara fermecata:
Grozav e cantecul din urma.

IV (Iubito, tu floare fatală)

“Iubito, tu floare fatală
Cu fata suava de crin
Saruta-mi bland fruntea mea pala
Si sterge-acea umbra de chin.

Iubito,tu floarea cea rara
Pe tine am vrut sa te am,
In vraja de-amurguri de seara
Spre tine-al meu suflet-nlatam.

Iubito,tu floare aleasa
Eu maine in zori am sa mor,
Desfa-ti al tau par si ti-l lasa
Pe umeri,O,tristul fior!

Iubito,tu floare-nfocata
Revarsa-mi al tau cald parfum;
In tina de sange udata
Dormi-voiu eu maine de-acum.

Iubito,tu floare de vise
Ah,cand in pamant voiu dormi
Cu buzele vinete-nchise
Ce singura-n lume vei fi!

Iubito,tu floare fatala
Saruta-ma lung si duios,
Saruta-mi bland frunte mea pala
Si mangae-mi parul lucios.“

Iubita-l asculta pierduta
Si ochii ei ard grei,fierbinti
Pe fata-i suava o cuta
Se sapa de-adanci suferinti.

Nu spune o vorba,ci muta
In bratele-i albe il strange,
Il mangae trista-l saruta,
Saruta-n nestire si plange.

V (Vai, chinul nopților de vară)

Vai, chinul nopților de vară
Si groaza razeor de luna!
Misterul lor e o povara
Si pacea lor e o minciuna.

Incet un inger pal revarsa
Din fina mana-nvinetita
Visari ce cad pe frunte arsa.
De taine grele si trudita.

Iubtii dorm.Deasupra pare
Ca trece dragoste pierduta;
Un glas de clopot e-o chemare
In noapte clara si tacuta.

Le-ngalbeste fata luna
Cu dureroasa-i poezie,
Ei dorm mai stransi ca totdeauna
Si plang in somn fara sa stie.

VI (Întinde-mi, iubito, suava ta gură)

Întinde-mi, iubito, suava ta gură
Sa-nec in saruturi supremul suspin
Cu farmecul straniu din dulcea-ti faptura.
Cei care pleaca saruta-asa trist!

Cu farmecul straniu al buzelor tale
Varsat-ai in cupa iubirei venin;
Si totusi mi-e sete de buzele pale.
Cei cari pleaca saruta-asa trist!

Si totusi mi-e sete de dlce otrava
Din ochii-ti ca marea-n amurgul senin
A zilelor clare din stinsa-ne slava.
Cei-cari pleaca saruta-asa trist!

Ca-n zilele moarte tu lasa-ti alene
Pe pieptu-mi sa cada bland fruntea-ti de crin;
O lacrima-ti cade incet printre gene.
Cei cari pleaca saruta-asa trist!

O lacrima-ti cade.Nu plange iubita.
Si blanda priveste cum sta inainte.
Iubirea pierduta sub flori adormita,
Cei cari pleaca saruta-asa trist!

Iubirea cea moarta, o sentimentala
Romanta uitata si fara cuvinte
Se perde in noapte:poveste banala.
Cei cari pleaca saruta-asa trist!

VII (În calda voluptate din serile-argintate)

În calda voluptate din serile-argintate
Fecioarele trecura cu mijloace de trestii
Pleacate-n tremurare,iar farmecul povestii
Canta in note clare pe culmile senine.

Radeau privind-nainte albastra departare
Cum tremura in raza de purpura-nfocata
Cazuta-ncet din bolta inalta si scultata
In cerul singuratec dormind pe larga zare.

Si vorba lor ritmata pe forma faurita
De rugile din temle urca in vantul serei
Cum urca linstita in calda noapte-a verei
Spre stele de aur dorinta fericita.

Ca stoluri ratacite pe frunza se lasara
Suspine prelungite in blande note stinse:
In umbra-nfiorate cu aripele-ntinse
Plangeau romante trsite pe coarde de ghitara.

VIII (Femei cu flori aprinse trecură pe-noptate)

Femei cu flori aprinse trecură pe-noptate
Și pașii lor de umbră pe căi nemaiumblate
Sunară triști ca viersuri din cântecul uitat.

Mantile fluturate în acea tristei seri,
Mantile fluturate ca visuri usurele,
Lasara vechi parfumuri pe visrile mele
Trezind din nou suspinul trecutelor dureri.

Seri triste coborira pe visu-mi vechiu si sfant,
Seri triste ca un flaut ce plange-n departare:
Pareau o liturghie la vestede altare
Suptita-n dulce tremur la umbra de mormant.

Acorduri ratacite din imnul parasit,
Acorduri ratacite ca suflete-osandite
Cazura greu ca stoluri de pasari pribegite
Iar sufletu-mi se planse pe-amurgul ostenit.

Si ea veni cu brate lasate trist in jos,
Si ea veni:din neguri o umbra evocata,
Un cantec de tari calde pe-o inima-ntristata,
Pe valuri de-ntuneric un bland copil sfios.

IX (Ah, palidele umbre pe albele perdele)

Ah, palidele umbre pe albele perdele:
Icoane de madone uitate-n mănăstiri,
Parfumuri adormite în file de psaltiri,
Ce trist le port în suflet în nopți adânci și grele!

Acorduri murmurate de negre pianine
Atinse-ncet și dulce de mâini ce-au tresărit,
Sub visul care, palid, o clipă-a răsărit,
Sunt lacrimi neștiute-n tainice suspine.

O mână diafană ce lunecă pe clape
Trezind din somn de veacuri dulci visuri de mormânt
E tot minunea veche mai sus de orice cânt,
Iar ochii par o mare de-adânci și triste ape.

Și lampa ce veghează! Albastra ei lumină
Căzând pe frunți plecate sub caldul vis tăcut
Vestește vechea pace senină din trecut
Ca ruga ce se-nalță în seri de lună plină.

Afară e-ntuneric. Încet mărunta bură
Din cerul greu ca plumbul se cerne amorțiu
Iar noaptea e ca moartea pe sufletul pustiu
Și eu mă duc ‘nainte pierdut în ceața sură.

X (Cum, palidă, cântase eternei cantilene)

Cum, palidă, cântase eternei cantilene
De dragoste apusa,senina nota grava
A mortei inchinate in purpura si slava,
Maini triste revarsara arfumuri tyriene
Vrajind in intuneric ciudata voluptate
Ce umple seara calda de imnuri blestemate.

Zadarnice fanfare cu note triumfale
Sunau betiea lutei din turnuri majestuase
Largind viteze gesturi spre flamuri luminoase;
Un imn pata albastrul si pacea de pe vale:
Plangeau asa de dulce viorile-ostenite
Pe coarde tremurate durerile ranite.

"Saruturi exilate in tarile de vise
Si noti rovocatoare ca mantii desfacute
Pe sanuri de princese abia intrevazute,
O,glorii daruite de florile deschise!
Vom merge-n pribegie pe-aducerile-aminte
Si buzele curate vor fi de-orice cuvinte.

Ca blonzii crini de noapte,in magica lumina
Rotunde brate albe intind-vom sre stele
Din viata-negurata de vise-adanci si grele,
Romanta fara gesturi cantata-n umbra lina.
Pe note in surdina,e coarde istenite
Muri-vor tremurate durerile ranite".

XI (Un vis de-amurg de vară în cadrul lui de aur)

Un vis de-amurg de vară în cadrul lui de aur
Palpita:fantezie asa arzatoare
Ca pune pe-a mea frunte cununa cea de laur
Pe cand in suflet tragic speranta trista moare.

Si bratele-obosite de rugile-asfintite
In umbra care cade topita in azur
Din nou n invocare se-nalta-nvinetite
Iar ochii tristi si umezi se uita imprejur.

Ci norul fin se sterge in ete car curg
Pe stinsa frumusete a zilei care moare
Iar umbra de fecoara se pierde in amurg
Si nici un ton de flaut nu plange-n departare.

Nimic.Doar un parfum subtil de iacint
Isi lasa aripi albe pe pala suferinta
Si-n seara intristata un crin lapand de-argint
Profilul si-l arata.O,dulcea mea dorinta!

XII (Parfumuri din flori pălite și uitate)

Parfumuri din flori pălite și uitate,
Poema tainuita-ntr-o petala,
Te stingi n dureroasa-ti voluptate
In seara singurateca si ala,
Parfum din flori palite si uitate,

Visare-a unei roze ganditoare
Te stingi -un cantec lenes care piere-
Ci-nvie din usoara-t tremurare
In sufletu-mi o stranie durere,
Visare-a unei roze ganditoare.

De vechile parfumuri ratacite
In mine se topira desmierdari
Si doruri vechi ramase adormite
Din seri de voluptoase-ndurerari,
De vechile parfumuri ratacite.

Vor cari-au tacut pe neasteptate
Isi plang cantarea lor neispravita,
Grabiti-va!Din florile uitate
Curand s-a stinge vraja tainuita,
Viori car-ati tavut pe neasteptate!

XIII (Parfumul ei se-nalță-ncet tremurator în seara clară)

Parfumul ei se-nalță-ncet tremurator în seara clară,
Parfum de blonda vsatoare ntr-un amurg de primavara
Ce-adoarme lin si intristat,pe-un cer de purpura si aur.
In taina pacei vesperale ce-a resfirat al ei tezaur
De-azur si raze e-naltime,parfumul cald si-ametitor
Si rasandeste-n note clare:o simfonie in re minor
Pe care-un zeu,oet si trist,a faurit-o-n desteptarea
Dintr-o visare departata si nepatrunsa ca si marea
Sub vraja cantului de-argint se-aprind pe culmile albastre
Surazatoare si senine,bland scanteierile de astre.
Faclii ce ard din vecinicie in sfantul temlu inchnat,
Cu-n gest de veche adorare,stralucitorului pacat;
De pe altarul parasit pe care moare amintirea
Frumoasei blonde visatoare si-apune palda iubire.
Zaimf de vis fluturator,un gand usor se mladiaza
Sre tremurarile de stele ce jertfa patimei vegheaza.
Ca doua brate ostenite si indreptate catre cer,
In evocarea luminoasaa durerosului mister
Parfumul ei se-nalta trist.O,sarutarea departata
Ce reinvie volutoasa cu gingasia de-altadata,
Si ochii mar,glauci s-adanci ca undele-nfioratoare
Si-mbratisarile nebune-n fuga lor istovitoare
Si dulcii crin ce suradeau peste etalele lor albe
Visand in somn visari agane cu nimfe goale si rozalbe!
Parfumul lor torturator se-nalta alb in seara clara,
Parfum de blonda-namorata-ntr-un amurg de primavara.

XIV (Am palida tristeță a apelor ce plâng)

Am palida tristeță a apelor ce plâng
Pe jghiabul clar si rece al albelor fantani
Sculptate-n intuneric de mesterele mani-
Am palida tristeta a apelor ce plang.

Pe fata blondei unde incet si trist s-abate
Ca umbra unor aripi o doina din batrani
Ce cadee ca un freamat al codrilor pagani
In cari mor legende si vise departate.

Pe marmura cea rece se lasa un amurg
De toamna-ntarziata ca negura pe vale
Si sufletul se plange pribeag pe vechea cale
Iar lacrimi,calde lacrimi ca roua-n seara curg.

Adancul intuneric se-ntinde ca-ntr-un vis
Si nici o licarire in zare nu s-arata
Vestind speranta pala ce turbura si-mbata,
Fantanae o noapte,tacerea un abis.

XV (Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă)

 
Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă
Pe care lunecară mâni albe de princese,
Și-n faldurile cari pe-albastre culmi se lasă
Scânteie pietre scumpe din stofe vechi și-alese.

Ci mândră de durerea-i în purpura de seară,
Cetatea arde facle pe turlele-nnegrite
Pe cari vechi coroane de slavă seculară
Topeau de aur raze în zile fericite.

Pe surele frontoane a vechilor palate
Un vis de răzvrătire a pus o-nfiorare,
Iar florile-n grădină stând pale și uitate
Se plâng în invocarea lucirilor de soare.

Cântări voievodale sunară-n amurgire
Cu glas de altădată umplând singurătatea,
Și-n notele lor grave de-adâncă tânguire
Colinele ascultară cum moare-ncet cetatea.

Și turlele părură ca brațe desperate
Întinse-n frământare spre cerul azuriu;
Străvechea frumusețe murea pe înserate
Și sufletul cetăței se plânse-ntr-un târziu.

Ah, cântul răzvrătirei în seara somptuoasă
Și turlele-nălțate spre cerul cel senin
Când pacea cade lină din falduri de mătasă
Și limpede ca roua pe albe flori de crin!