Câmpia cu numere - Geometria visului

Jump to navigation Jump to search
Câmpia cu numere - Geometria visului
de Petruț Pârvescu
Volum publicat de Editura Paralela 45, 2005, cu o prezentare în volum de Mircea Martin.


<poem> II. apocalipsa mimetismului

    „ceea ce a mai fost și ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri…” (Ecclesiastul 3.15)


1. mult prea grăbit ca să prindă contur


mici frontiere doar acolo părți compacte derizorii ale memoriei ființe și lucruri în emisfera cuvîntului c e l mult prea nevorbit c e l mult prea nerostuit în anotimpul tăcerii

veacuri de arhivă în apele oglinzii printre răzoare și haturi mărturisind preamărind istoria acestor obiecte jilave în bantustanele gloriei într-o domesticire multiplă golesc aceleași peisaje confuze

urmele T A L E apoi cele fără de taină urmărindu-te îndeaproape despovărînd amintirea secundei

gură pe gură o piramidă de cuvinte refăcînd gramatica strigătului

o superbă peșteră de sare în lacrima trupului rostuit pe răzor semn firul de iarbă albastră ce separă mereu grădina dintre sexele mirării


ram pe ram în codrul de greșeală


un sînge alb în tranșeele cărnii prin noaptea somnambulică de forma sufletului călător prin ruinele alveolelor seci în care nici o rădăcină nu lucrează țarina plăcutelor suferințe un semn firav de aur între pagini alese de celălalt trup acela hărăzit mereu începutului egal numerotat ce te adună cu UNU ecou al visului fără identitate fugărind alt ecou dincolo de maluri prin pădurile facerii

un dinte alb de forma sufletului ram pe ram în codrul de greșeală ales zălog pentru frunza rară


mereu la persoana a treia despre tine


cum stă floarea deșertăciunii pe umărul dilatat al zilei următoare cum roade în închipuire gîndul ascuns cenușii toate încheieturile urii un nod de iubire aleasă rodește în pustia ta ca să – l deslegi tu multiplicînd absența și să fii tu singurul stăpîn al acestui tărîm inventat cînd imnul de slavă al celor învinși zace răpus pe scutul de aur cu care ne iubim pînă la sînge destrămarea

totul a început se pare într-o zi care venea din viitor descompusă dintr-o eroare perfectă dintr-un echilibru absurd geometriei castrat pe toate laturile deopotrivă mai inventînd cîte ceva sub soare mai deschizînd cîte o fereastră oarbă


2. cîtă demnitate atîta pudoare


în tranșeele cărnii mercenarii dorinței se sinucid anonimi arhipelagul inocent al oricărei debarcări premature cînd steagul eretic mai flutură pe banchiza întîmplării corabia muncită de gînduri ancorează goală la țărm

o singură sărbătoare ia forma sînilor nepipăiți acolo în îndepărtatele indii de gesturi cînd fiecare eșafod e cîte un turn babel în flăcări

pe trotuar zilnic umbra Ta cade mereu lîngă umbra Ei două entități identice într-un peisaj inventat


slăvind un punct despovărat de sens


la capătul fiecărei zile vești noi pe autostrada 47 MB s-a deschis un bordel ambulatoriu cartea domnului PHK a inventat propoziția (fără subiect și fără predicat)

dincolo de limbaje un pîntec de piele fertil contractîndu-se liber sub un cer castrat erotica acelorași libații lacrima dulce a unui ochi secret care curge de mii de ani între două puncte simetrice unul pierdut aiurea printre constelații altul purtînd pe umeri cenușa celuilalt

o plictiseală

măreață  O B I Ș N U I N Ț A

(după un străvechi obicei) umple sudoarea acestui spațiu interzis vagi amintiri despre o ființă incertă pe o planetă incertă într-un timp incert slăvind un punct despovărat de sens


fără curaj mai mult din lașitate


un timp

fără culoare fără miros fără gust

care capătă contur în spațiul gol de-atîta alergare care te amiroase numai prin văile cernitelor culoare care te umple de spumă în valurile caldelor iluzii și-n ambalaje ieftine și clare te-aruncă pe scara circumvoluțiunilor tale de crustaceu egoist

acolo undeva pe fundul cenușiu al mării albe printre riduri și mătreață un număr calculat la infinit


poemul iarba și dilema cosașului


ochiul tău (cel nenăscut) cel clădit înăuntru lucrurilor văzut (iar nu făcut) din afară cu migală și trudă cuibărește în spirale rotunde țîța luminii flămînde maria lu’ tănase mutul potcovarul din capul satului intrase singură în grădină pe furiș (cu mînecile suflecate și picioarele goale înainta sfioasă spre căpițele de fîn proapăt cosit) luna ca un tuci cu mămăligă era gravidă iar umbra ei subțire luneca peste iarba înaltă și moale mirosind a busuioc deocheat și a lapte de capră n i m i c ( se uită înapoi cu grijă peste umăr dincolo de ostrețe ) singurătatea urca și cobora hai-hui pe ulița îngustă doamne își aminti într-un tîrziu bărbatul ( gheorghe a lu’ grăunte o aștepta acolo în fundul grădinii tolănit lîngă pîrleaz ca de fiecare dată frămîntînd nervos o țigară puturoasă ) scuipă în palmele aspre frecîndu-le nervos și zise mai mult pentru sine cum vine si viața asta fă mărie (măria se pierduse demult undeva departe gîfîind înăbușit se lipise de trupul lui nisipos și tremura toată) pînă la jumătate cosită f u n i e nu alta de la jumătate încolo u s c a t ă înaltă pînă la gură


îndemnuri amînate


o g e n e r a ț i e r e p e t a b i l ă fiecare îndemn

pe culoarele ființei doar această memorie colectivă ce poartă pe umeri povara semințelor prin brazdele albe

<|poem>