Câinele Nizamului

Jump to navigation Jump to search
Câinele Nizamului
de Duiliu Zamfirescu


I
 
În munți sunt stânci pleșuve ce stau de sentinele
Păzind vezduhul liber de vânturile rele;
În munți sunt mari prăpăstii, sunt văile adânci,
Morminte ce’s săpate de timp acestor stânci:

 
În munți e poezia cea leneșă, tăcută,
Cu umbra’i gânditoare, cu dulcele’i mister;
În munți e libertatea de șes necunoscută
Căci muntele e singur apropiat de cer.
 
La Șipka, pe un dinte, din cremene turnat,
Feisulah Nizamul s’a pus la pânditoare;
În Anadol ucis’au destule căprioare
Ca să se’ncerce astă-zi la omenesc venat.
El stă trântit pe burtă, iar ochiul lui, făclie,
E ațintit pe-o vale de brazi și de zăpadă
Tot așteptând d’acolo vre o Rusească pradă
Ca glonțul să i’l puie în piept, în carne vie.
Alături stă un câine roșcat ca o vulpoaică
Cu ochiul viu și ager ca ochiul de șerpoaică
El stă ca și Nizamul pe verful neguros,
Mușcând ades din piatră c’un răcnet fioros,
Privindu’și când stăpînul, când stânca, când vezduhul,
Stând gata să dea moarte sau el să’și dee duhul,
Să’și dee duhul vesel, el, câine de Nizam,
De cât să se înhame la al robiei ham.
 
II
 
De-o dată se ivește prin negura de munte
Un Rus, un om cu șeapcă, un ofițer de frunte.
Urcând greaua cărare el se părea că’și duce
Și armele și trupu ca Hrist greoaia’i cruce.
Părea sătul de zile, de griji și de nevoi;
Cu cât mergea’nainte, cu-atât trăia’napoi.
Lui nu îi era corpu cât gândul ostenit,
Privindu’l vedeai bine că e nenorocit.
În el câtă Nizamul cu țelul armei sale...
Iar câinele sta gata să se repeadă’n vale,
Ca cel puțin să musce din hoitul unui Rus
De nu putea să’l latre prizonier supus.
Atunci pe Turc să vede, Alah la luminat
Căci el își strînse pușca, grăind într’a sa minte:
„Aici nu’i luptă dreaptă... e tener... și’i păcat...”
Și astfel Rusul șubred se duse înainte.
 
III
 
Era o iarnă surdă c’un ger omorâtor.
Mureau și cal și oameni îmormântați de venturi,
Și’i însoțeau la groapă, cu tristele lor cânturi,
Un stol de corbi selbateci, tovarăși de omor.
Pe stânca uriașe sta trista santinelă
Lăsând pribeaga’i minte, o barcă fără velă
Să zboare pe oceanul speranțelor lumești,
Pe care zbori de tânăr și până’nbătrânești.
El întâlnea în drumu’i mult dulcea’i țară caldă,
În care tinerețea în desfătări se scaldă,
În care raza blândă a soarelui de sus
N’apune de cât numai când soarele-e’n apus.
O…, sfântă’ndueșare a dorului de țară
Tu îmblânzești pe lume chiar ne-îmblânzita fiară,
Tu legi pentru vecie pe cei c’un singur dor
Și ei trăesc tovarăși și tot tovarăși mor.
Tu faci...
- Un foc din vale îi curmă cugetarea.
Trei Ruși, cu ofițerul, ce’și urmăreau cărarea,
Vezendu’l pe la spate, îl omorâră.
Iute
Toți Rușii dau năvală ca pentru trei redute.
Ei să reped cu toții, la sân, la buzunare,
Voind să’i fure astfel ce are și ce n’are;
Dar de o dată-un câine, cu ochii plini de sânge,
Le sare’n piept, și’i mușcă, și’i urlă și îi strânge…
Atuncea și murindul spre Rus zise: Mișel l
Iar Rusul cel cu șeapcă, cel ofițer de frunte,
Către soldații crucii, și pe acel sfânt munte,
Întors spre câine zise: „un glonț și pentru el!”