Câinele
| Câinele de Mihály Babits |
| Traducere de Györfi-Deák György Textul original: Galaktika 35, tudományos-fantasztikus antológia, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1979, pag. 100-102. |
Întâia oară, ne-am întâlnit cu „Câinele” în timpul războiului. Mi s-a plâns că-l doare îngrozitor capul: îl deranjau mirosurile. Aromele culinare strecurate prin ușile restaurantelor, gazul de eșapament al mașinilor de pe stradă, ba chiar și miasmele mizeriilor ascunse în rețelele subterane de canalizare, lucruri pe care nu le simțea nimeni altcineva, îl terorizau și îl urmăreau până în cel mai ascuns ungher al casei, până în dormitor. Cu amărăciune, blestema restricțiile provocate de război, din cauza cărora nu putea să părăsească Budapesta.
- Credeți-mă, îmi vine să mă arunc în Dunăre.
- Dar, de fapt, de ce anume suferiți?
- De unde să știu? Așa a fost din copilărie... Simt mirosurile la fel de puternic ca un câine. Dacă mingea nimerea în boscheți, o găseam imediat, deoarece mă ghidam după odoarea mâinilor.
- E ceva provocat de o hipertrofiere maladivă a organului de simț?
- Mult mai mult. E ceva ancestral, animalic...
- Un atavism?
- Probabil că da. Nimeni din familie n-a suferit vreodată de ceva asemănător - sunt singurul la care a apărut. Dar legenda spune că străbunicul meu ar fi fost vârcolac - știți ce-i ăla?
L-am privit pe neobișnuitul meu interlocutor și am remarcat mărimea neobișnuită a nărilor, tensiunea nervoasă a mușchilor feței.
- Și v-a chinuit și în trecut?
- Nu vă puteți imagina cât de tare. Percepeam picăturile de sudoare ale bucătăresei, căzute în mâncare și miasma cadavrelor întinse pe catafalc. Nu vă spun ce simțeam în cazul celor vii - chiar mama mea! Înfiorător!
Își netezi fruntea cu o mișcare nehotărâtă.
- Dar, e drept, uneori mi-a oferit niște plăceri nepământene, adăugă de parcă ar fi mărturisit ceva rușinos.
Apoi i-a venit pofta să se joace. Mi-a dat o batistă și m-a rugat s-o ascund undeva în încăpere. A găsit-o imediat.
- De ce nu v-ați făcut detectiv?
- Să devin un câine polițist? îmi răspunse amărât. Eventual, să dau spectacole la bâlci. Aș putea să trăiesc folosindu-mi nasul. Dacă ar merita să trăiesc astfel.
- Poate că vă veți vindeca - l-am consolat.
- Chiar credeți? Să mă aleg cu un guturai sănătos și să-mi pierd simțul olfactiv... Ar fi singura soluție. Cât timp lumea nu poate fi „dezodorizată”, nu există posibilitatea să-mi închid nările, precum ochii. Oho! Nici când dorm nu mă odihnesc: până și în timpul somnului visez miresme...
Mai târziu, am auzit că neobișnuita înzestrare i-a fost de folos pe câmpul de luptă, unde s-a prezentat ca voluntar, probabil împins de zbuciumul disperării. Se povestește că a îndeplinit ca cercetaș o mulțime de misiuni încununate de succes. Simțea de la o distanță de câțiva kilometri mirosul de praf de pușcă al bateriilor inamice camuflate ori îi găsea imediat pe spionii pitiți în desiș. Cu mine s-a reîntâlnit abia după terminarea ostilităților și atunci arăta cu totul schimbat: fața îi radia, nările dilatate îi fremătau ca niște aripi ori ca velele unei corăbii în bătaia brizei, nu încerca să ascundă faptul că era fericit.
- E un parfum, prietene, care-mi umple sufletul; evident, un parfum de femeie, care-i soția mea. Ooo! ce mireasmă dulce, curată și strălucitoare! Aș recunoaște-o oriunde, din depărtare, cu ochii închiși și l-aș putea urmări cum ține câinele urma, pe drumuri și prin părți necălcate de picior - precum am și descoperit-o, ademenit de parfumul ei, de care m-am îndrăgostit înainte să-i văd chipul sau să-i aud glasul. Ooo! ce o adiere liniștitoare, sfântă, ca de balsam. Cu totul diferit de sudoarea acestor mizerabile femele în călduri! făcu un gest către strada unde, în soarele de amiază, forfoteau cele mai de seamă doamne din oraș.
- Prietene, mireasma ei e atât de îmbătătoare, încât de dragul ei m-am împăcat cu toate miasmele și parfumurile din lume. De atunci, trăiesc învăluit de ea și nu vreau să mă mai întâlnesc cu nimeni altcineva, așa că mă voi ascunde împreună cu ea: îmi voi cumpăra o moșie, îmi voi construi un castel! zise și nu erau vorbe aruncate în vânt, deoarece era un om înstărit.
Era atât de fericit și îi mergea atât de bine, încât chiar m-a chemat să-i vizitez noua reședință, castelul miresmei. Cum împrejurările nu mi-au permis să dau imediat curs invitației, m-am trezit, după doar câteva luni, într-o seară, că m-a căutat el, spre marea mea uimire, dar Doamne! abia l-am recunoscut. S-a prăbușit pe un scaun, gâfâind înfierbântat; a protestat speriat când am încercat să-i torn un păhărel de coniac, deoarece nu suporta mirosul de alcool, pe care-l simțea în ciuda ușii închise a dulăpiorului.
- Mi s-a întâmplat ceva îngrozitor! îmi spuse.
Și apoi, arătând spre locul unde se afla coniacul:
- Da, era același miros, acest miros!
Nările i s-au dilatat înspăimântător, ca la animalele sălbatice, iar ochii îi pluteau în sânge.
- Am omorât un om! strigă.
Speriat de nările fremătătoare, parcă pline de duhoarea sângelui, l-am rugat să-mi explice ce s-a întâmplat.
- Am simțit un miros, gemu, un miros străin în camera ei... în dormitorul ei... mirosul unui bărbat străin, amestecat cu o vagă urmă de coniac, lucruri pe lângă care ați fi trecut nebănuitor, dar eu le-am simțit, le-am simțit! „Cine te-a vizitat?” „Ooo! Micul meu gelos!” „Îi simt răsuflarea.” „Și ce treabă ai cu ea?”. Mă tachina, ar fi trebuit să observ că doar mă necăjea, ori poate chiar am înțeles acest lucru, dar nu m-am putut stăpâni! Mirosul m-a înrobit și am pornit pe urma lui, precum un câine se ține de prada lui, dincolo de poartă, prin grădină, pe drum, înspre pădure, ba chiar m-a atras în pădure. Simțeam cum s-a trezit în mine instinctul dulăului pornit în hăituirea prăzii, o putere teribilă, irezistibilă. Frunzișul a ascuns soarele. Parcă decăzusem într-o stare ancestrală, într-o teribilă stare primitivă! Mirosul mă atrăgea, ardea dinaintea mea, mă ducea orb, fără să realizez ce fac. Am uitat de toate, nu exista nimic altceva în afara de miros! Nu eram gelos, nici măcar nu mă gândeam la soția mea, ci doar la pista de urmărit și la prada mea. Pentru că pornisem la vânătoare! Dintre sutele de mirosuri, dinaintea mea ardea singur unul, cu focul roșu al vicleniei îmblănite. Într-un sfârșit, l-am prins din urmă pe om. Era unul dintre vânătorii angajați chiar de mine, pe care îl rugasem să treacă de dimineață pe la soția mea, deoarece auzisem că are niște veverițe domesticite și doream să-i fac femeii mele o bucurie... Dar uitasem de toate acestea, așa cum nici mirosul nu-mi dezvăluise identitatea feciorului, pe care abia-l cunoșteam, întrucât nu prea participasem la goane și îmi îngrijeam parcul de vânătoare doar ca să-mi etalez bogăția... Totuși, ar fi trebuit să-mi dau seama cine era omul și ce treabă îl aduse, dar nu mai eram capabil să mă gândesc la nimic altceva, numai la urma mea, la mirosul teribil, ațâțător al pistei urmărite atâta timp, care-mi biciuia toți nervii... Flăcăul încremeni speriat, ca la comanda „drepți!”, apoi nu-mi mai amintesc nimic. Am simțit doar mânerul unui cuțit în palmă, poate era chiar cel vânătoresc al pădurarului, apoi m-am trezit în timp ce mușcam, sfâșiam, sfârtecam trupul neînsuflețit, după chipul în care se poartă câinele cu prada însângerată; la fel cum, odinioară, omul cavernei își măcelărea rivalul.