Buchetul

Jump to navigation Jump to search
Buchetul
de Grigore Alexandrescu


Dorită odată era a lui soartă,
Pe când altă mână de el îngrijea;
Dar astăzi se stinge, zâmbirea-i e moartă
Și piede colora ce ochii-ncânta.
Sfârșitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare,
Căci eu pe viața-i puneam un preț mare.

O singură frunză acum mai plutește;
Ea plânge atâția tovarăși de flori:
Srăină, uitată, de ce mai trăiește,
De ce, dragă frunză, tu nu poți să mori?
Când pierzi o ființă, obiect de iubire,
O lungă viață e nenorocire.

Când florile-acelea în mână-mi căzură,
Favor ce-n credință eu n-am meritat,
Trei tinere nimfe pe rând mi-l cerură,
Și mult se rugară... iar eu... nu l-am dat.
Îmi pare că încă le văz, câte trele,
Jaluze, privindu-l în mâinile mele.

Să vedeți acuma de-a fost cu putință
Acea prețioasă dorință s-ascult:
Că lor li se cade, a mea conștiință
Îndată mi-o spuse, eu nu gândii mult.
Ca Paris cu poama cea fabuloasă,
Hotărâi buchetul la cea mai frumoasă.

Dar atunci nevoie, atunci greutate.
Să fac osebire în zadar am vrut:
Așa din trei fluturi cu greu ochiul poate
S-aleagă p-acela ce e mai plăcut;
Așa trei garoafe p-aceeași tulpină,
Rumene și-nalte domnesc în grădină.

Văzând eu aceasta, îl luai cu mine;
Cu multă-ngrijire acasă l-am dus,
Și limpede apa și tot ce e bine
I-am dat, și silința cu dânsul mi-am pus,
Făcând orice poate un om să gândească,
Orcâte o mumă ar ști să găsească.

Zadarnici dorințe, nimic n-ajutară!
Din ceasul acela nădejdea-am pierdut:
Viața la mine îi părea amară,
Știind cine-l dete, cine l-a cerut.
Și galben și veșted trecu fără veste,
Și astăzi cenușă în mâna mea este.

Așadar sfârșitu-i veni din dorință;
Buchet ca acela eu nu mai găsesc!
Cenușa lui scumpă o țiu cu credință,
Ce-a fost și ce este adesea gândesc.
Eu sufăr de moartea-i, de-a lui pătimire,
Și-a florii trecute păstrez pomenire.