Brățara nopților/XXV.

 

Sprâncenele se îmbină ca arpegiile a două piane
Și fierăstrăul vremii scrâșnește peste scândura frunții
După aceea fruntea plutește prin rugina sticlei
Ca o cădere de frunze,
Căci frunzele sunt mareele toamnelor, frunzele
Sunt scoicile rămase pe plaja văzduhului
Când oceanele de culori ale anotimpului au secat,
Când amurgurile colindă cu cântecele lor de funingine
Și în jurul plopilor furtuna se zdrențuie ca îmbrăcămintea cerșetoarei.
Sunt semnalele destinului încrustate în coaja acestei portocale
E cărbunele nopții cristalizat în diamantul stelei polare
E dimineața rumenă din miezul unui măr
Și vinul care mustește în soare și în tâmplă
Când scoboară cu fluierul în desagă ciobanii de pe culmile visului
Și e un colier mirosul verde al crângului pe grumajii asinului.