Brățara nopților/XXIV.

 

Din frunte nu rămâne decât un cântec de alge
Cu părul cum e goana năpraznică a cailor înspăimântați
Ploaia ca un haiduc iese înainte cu flinta fulgerului ridicată
Ploaia pune hamuri de apă în boturile vânturilor cari s-au luat la întrecere
Izbește-n carne și-n rădăcină mușcă
Roțile pocnesc în țăndări ca semințele de cucută
Paharele pomilor se tulbură
Și uleiul sfânt al clopotelor trece prin pâlnia fântânilor.
Dar brațele ca melcii rup un chiot în auzul veșniciei
Din ochii-n nemișcare nu scapără amnarul privirii
Și buzele ca iederi se împletesc în cupru.
De unde se revarsă acest suflu de groază?
Din ce crater se târăște o lavă de liniște eternă?
Și înghețarea în somnul ca peștera-n crepuscul
Cu foarfece de umbră taie respirația
Asemeni faldurilor mari ale norilor
Lipește chiparoșii ploii de fereastra obrazului.
O mână de măcelar dură se răsucește în gâtlejul văzduhului
Și între vegetale țâșnesc glandele cometelor
Smulge din raftul coastelor inima,
Înnoadă ca eșarfe gleznele peste umărul rugăciunii.

Și poate că sub iazul mort al feții cu lișiță și păianjeni
Sub surâsul de cretă peste varul gingiilor
O ghitară se încoardă și vibrează fluxul unei game divine
Un must de glasuri în slavă circulă prin țevile cărnii desfăcute.
Un evantai de flăcări se-nalță din cenușa pleoapelor
Și trupul se preface într-o cale lactee a zborului
Când oasele albesc șlefuite în argint
Ca instrumentele de muzică ale vântului.