Brățara nopților/XIX.

 

O suferință suie în termometrul azurului
Și vulturii-și rup așchii din zbor pentru exemple
Dar omul spintecă pântecul berbecului, dar omul
Pune un steag de doliu la fereastra miracolului
Astupă cu bancnote ocheanul prin care ar putea privi în veșnicie
Taie în bucăți vocea profetului,
Se prosternă vițelului de aur,
Nu simte viziunea călcând cu el alături
În zilele cu soare, în bucla arăturei,
În nopțile-n beteală în argintul peștilor răsfoind filele apelor
În cuibu-n care vrabia aduce mei și ovăz din câmp,
În ecoul ploii pe lespezi de-anotimpuri,
În fundele ce-n aer desenează chemarea mierlelor,
În aburul rugăciunii urcând din ceaunul văilor.
Și de fiecare dată porumbelul călător al cântecului
Se depărtează cu părerea de rău că nimeni
Nu i-a luat de sub aripă scrisoare revelației
În vreme ce colinele și cerul își împreună oglinzile.

Dar amintește-ți viața risipită în atâtea coliere
Viața din vioară, din păpuriș, din mâna
Care mută ca un resort figurile de șah ale zilelor,
Viața desfăcută ca o cometă în mansarde,
Viața mucezită cu toate uneltele speranței în temniți,
Insomnia o amforă pe buza prăpastiei de brumă.
Și amintește-ți războaiele, inundațiile, pogromurile
Amintește-ți splendoarea de apocalips a frământărilor perpetue
Și ruperea din sânul matern și aruncarea între balaurii existenței
Și glasul care nu mai poate scăpa din ocna obicinuinții,
Priveliștea cu brazii ca anahoreți ai spiritului inaccesibili,
Limba azurului trasă tot mai adânc în gâtlejul resemnărilor
Și plecarea definitivă a unui prieten pe o targă de umbre
Și acest surâs, o! acest trist surâs pe un obraz care nu mai e al meu
Un obraz care vine la suprafață ca un înecat din undele de staniu
Un obraz care a fost al altuia
Un obraz care va fi al tuturora
Când feeria copilăriei e apusă
Când basmul visului nu se mai deapănă
Când oglinzile ne oferă măști în așteptarea carnavalului ultim
Când huruitul ancorelor anunță un etern naufragiu.