Brățara nopților/XIII.

←XII

Brățara nopților de Ilarie Voronca XIII

XIV→

Ca o mână osoasă desperarea trece prin pletele gândului
O neliniște urcă în lucruri ca un fum îneacă respirația
Corabia nopții își aruncă ancorele în nămolul inimii
Dar amintirea scânteie între degete ca un pumnal amintirea
Jertfește în rugăciune mielul obosit al minutului
Și sângele gâlgâie răcorește plosca ochiului.
Amintirea ca o sanie chiuie sub ferestrele întristării
Amintirea dăruie flăcări inelelor bolnave
Scutură un cearceaf și apar vedeniile surâsului
Copilăria atât de prietenoasă se apropie, face o reverență:
Depozitul de cherestea e în dosul casei ca un parc de vânătoare
Și printre stivele înalte cerbii închipuirii își întind gâtul
Stive pe care mă cățăram adulmecând cum un câine urma sturzului, singurătatea
Uneori printre șipcile lungi cât o buruiană răzbătea
Ca un glas subțire
Câte o buruiană sau poate copilăria
Copilăria ca o trecătoare între fierăstraiele munților
Cu bucuria basmelor lui Ispirescu; așteptam
Ivirea prințeselor din apa scândurilor
Și alături Chelaru, feciorul factorului, prietenul meu din școala primară
Cum lăsam melcii să se plimbe pe frunzele palmelor
Ce mai faci Chelaru, vei ști oare că amintirea te-a scos ca pe o cochilie din nisipul trecutului
Când te-am revăzut în 1923 erai impiegat la gara Mărășești
Copilăria mea ca o paiață legată de sforile șinelor de fier
Trenul ca un cuțit tăia paginile ținutului
Trenuri treceau prin catifeaua anilor
Și de pe ceardac ascultam țipătul lor ca al rațelor sălbatece
De pe ceardac urmăream farurile căutându-se ca îndrăgostiți
Și fiecare tren despleta o părere de rău ca o privire
Fiecare tren îmi umplea sufletul cu depărtare
Depărtarea creștea, dădea în foc ca laptele
Depărtarea ca un dangăt se umfla în clopotele pleoapelor
Depărtarea năruia pereții fermeca pasărea măiastră a visului.
Atunci noaptea răcnea ca un mistreț înjunghiat
Și vântul își năpustea puhoaiele în care o fată rea aruncase lăzile cu lighioane
Vântul lovea în cercevele râcâia țestele dezgropate
Vântul își rotea coada între luceferi
Ca un plug răsturna brazdele nopții
Ale nopții în creștere ca o inundație în odăile
Reci, odăile ca niște oglinzi adâncindu-se
Odăile pline de liniștea câmpului dimprejur
Precum respirația aburește sticla
Precum în fundul mărilor clopotele scufundate au vrăjit peștii
Precum în aer zborul desface un evantaliu de păsări.
Și țipătul nopții întindea praștia auzului
Și plânsul Mamei în camera de alături ca un borangic
Plânsul Mamei ca un vers în hohotul nopții
Trecea o panică prin herghelia stivelor
Un înger își făcea o eșarfă din plânsul Mamei
Un înger își luneca degetele prin părul despletit peste porumbeii umerilor.
Și numai câteodată lătratul dulăilor prăvălea bolovanii tăcerii
Și trecerea expresului zguduia toate fierăriile gândului
Trecerea expresului aplauda
Spărgea ca un talaz promontoriul plămânilor
Și în gușa expresului se zvârcolea noaptea
Cum în pliscul pelicanului peștele.
Noaptea își număra părerile de rău, toamnele
Noaptea arunca un postav cleios prin ferestrele sângelui
Noaptea trăgea afară (cu ce căngi?) cadavrele plutind în nămolul tăcerii
Tăcerea și noaptea, tăcerea și noaptea.

Se îngrămădește sarea minutelor în fundurile visului
Dar sub pleoapa furtunilor copilăria zgârie și strigă
Cere case din zahăr candel
Aurul potecilor în codru
Căci se apropie zmeul cu o falcă-n cer și una-n pământ
Și aruncă peste oglinzi cenușa spaimei.
Neînțeleși și neînțelegători,
Ne lovim unii de alții, tăiem din culorile colinelor hainele închipuirii
Neînțeleși și neînțelegători până dincolo de genele cimitirului
Neînțeleși și neînțelegători în zbaterea dintre orbitele planetelor
(Și totuși tu cititorule îngâmfat ai voi înțelesul poemului)
Un poem ca atâtea alte stele ca atâtea alte plante
Dar nu simți cum năvălește din țesuturile mele o flacără
Nu simți cum armăsari năzdrăvani gândurile imaginele mănâncă jăratec
Sângele meu ca o lance izbește lespezile cerului
Deschidă-se mormintele și iasă fiul omului
Pumnii mei zguduie temeliile soarelui
Temeliile nopților
Și ca prâslea cu cuțitul insomniei sub bărbie aștept venirea pasărei măiastre
Rotesc brațele în zdrențele văzduhului
Privirea e un arcuș deșteaptă viorile depărtărilor.
Pintenul neliniștii îmi sângeră coapsele
Te clatini ca o algă în borcanul cu dantelele mărilor
Flux al dorului peste nisipul din zi
Recunoști în glasul meu pânzele țesute de păianjenii misterelor
Unde e canaua din care să curgă vinul de Drăgășani al zorilor?
Și drumurile se nasc ca izvoarele din cremenea munților
Și drumurile desfac evantalii, ca fluviile, peste țâțele dealurilor
Totuși nici un diamant n-a tăiat sticla cerului
Dincolo de azur alfabetul stelelor încetează
Și privirile cad ca păsările istovite.

Înalț deasupra capului inima ca pe o torță orbitoare
Inima să spargă tenebrele trupurilor
Inima pe tava oceanelor ca un alt cap al sfântului Ioan
Cu sângele despletit printre fântânile furtunilor
Și să danseze împrejur destrăbălat vântul
Vântul ca o Salomee crescută din urna arterelor
Și cu pânzele tuturor corăbiilor scufundate drept voaluri
Când numai ochiul zvârcolit aruncă blestemele și profeția
Când izbucnirea magneziului într-o zecime de secundă
A făcut ca placa fotografică a creierului să prindă conturul revelației
Când cometele desfac o perdea de iederă peste balconul surâsului
Și un golfstream de cântece încălzește toate mările sufletului.