Borșenii și tătarii

Jump to navigation Jump to search
Legende istorice din Bucovina de Simion Florea Marian
Borșenii și tătarii



Avani și crunți oameni au mai fost tătarii, și multe supărări, neajunsuri și nevoi trebuiră în decurgerea timpului să sufere românii din partea lor.

Nu-i vorbă că și ei adeseori se apucau nu numai de capul românilor, ci și de a altor popoare și mari neplăceri și daune le făceau și acelora, dar să fi avut vreunul atîta de lucru cu dînșii, cît au avut românii — mai că nu-mi vine a crede.

Azi intrau și prădau Moldova, peste cîteva săptămîni sau luni îi vedeai cutreierînd Țara Muntenească și iarăși după vr-o cîteva luni te treziai cu dînșii în Ardeal ori în Maramurăș.

Ba, nu odată, după cum spun bătrînii, împărțindu-se în mai multe cete, năvăleau în același timp atît în Țara Muntenească cît și în Moldova sau Ardeal. Și apoi, să te ferească Dumnezeu sfîntul ce era, cînd se vedeau în vreuna din aceste trei țări românești !… Nu-ți trebuia nici ciumă și nici holeră, nici lăcuste, că precum nu cruță ciuma și holera pre oameni, iar lăcustele semănăturile și cîmpiile pe unde trec, așa nu cruțau nici tătarii pre nimene. Tot ce le ieșea înainte și le pica în mînă, dacă erau oameni îi omora sau îi lega butuc și îi duceau în robie ; dacă erau vite, pîine sau alte lucruri prețioase și trebuincioase le prădau, iar cele ce nu le trebuiau sau nu le puteau lua și duce cu dînșii. le nimiceau, dîndu-le foc să ardă sau răsipindu-le și sfărmîndu-le, numai să nu rămîe nimic întreg și neatins în urma lor.

Dar bine a zis cine a zis că cofa merge la fîntînă numai pînă cînd i se rupe toarta. Făceau ei românilor adeseori cîte una de să-ți tai poala sumanului și să fugi mînoînd pămîntul, dar las-că

și aceștia nu odată, cînd le venea și lor apă la moară, le da cîte o scărmănătură de li se ducea vestea peste nouă mări și nouă țări.

Și, ca să nu mai întindem multă vorbă, voi istorisi de astă dată numai o singură întîmplare, cum a fost adică o astfel de ceată sălbatică zdrobită și nimicită așa zicînd numai de către o mînă de români din vr-o cîteva sate din partea răsăriteană a Maramureșului și cu deosebire de cei din Borșa.

Vor fi aproape la vr-o două sute de ani de atunci, cînd mai bine de douăzeci de mii de tătari răsăriră deodată ca din pămînt în Ardeal și de aici se porniră apoi ca o potae de lupi hămisiți pe la Baia Mare în jos spre Țara Ungurească și anume o parte dintre dînșii apucară drumul peste Tisa spre Ugocea în Maramurăș, iar ceealaltă parte prin Țara Oașului cu scopul ca să bată pre unguri, să le prade țara și apoi pre toți cei ce îi vor prinde să-i ducă în robie, robi în patria lor.

Dar se vede că nu a fost să fie astfel după cum și-au propus ei, căci, ajungînd cei din urmă pînă nu departe de podul de la Remetea, o ceată de haiduci care prinsese de veste că au intrat tătarii în țară și care erau ascunși în marginea dreaptă a pădurii din apropierea Remetilor, le iese pe neașteptate înainte, se reped ca un fulger asupra lor și, nici una nici două, începe a mi ți-i culca ca pre niște snopi la pămînt.

Tătarii, necunoscînd locurile unde au ajuns și văzîndu-se cu nepusa în masă încunjurați din mai multe părți deodată, mai departe neștiind cam cîți haiduci se vor fi aflînd prin apropiere, se băgară în toate răcorile și, fără a mai sta mult pe gînduri ce să facă și încotro să apuce, o tuliră într-un gîci spre Negrești, trecură tot într-un suflet dealul cătră satul Budești și de aici înăintînd cu cea mai mare răpejune pe la Giulești, nu. se opriră pînă la Vad. Din Vad, unde se întîlniră și se uniră cu tătarii ce intrară pe la Veleite în Maramurăș, se porniră cu toții mai departe, voind a străbate Valea Izei și a se întoarce pe la Borșa spre Bucovina […]

Românii de prin împrejurime, înțelegînd că tătarii se apropie de dînșii și știind din moșistrămoși ce sămînță de oameni sînt ei, apucară ce le veni mai degrabă în mînă și alergară care dincotro pînă la Piatra Țiganului și acolo apoi, în strîmtoarea ce despărțea hotarul satului Bîrsana de cel al satului Strîmtură, acățîndu-se ca niște capre sălbatice pe vîrful stîncelor din dreapta

Izei, îi așteptară cu nerăbdare pînă ce vor sosi. Iară după ce sosiră începură dimpreună cu haiducii, care îi hăituiau din urmă ca pre niște fiare răpitoare, a mi-i lua la ochi astfel că numai cu mare chiu și vai putură străbate și trece mai departe prin ploaia de glonțuri și bolovani, care curgeau ca din cofă de pe vîrful stâncilor asupra lor.

După încăierarea și scărmănarea aceasta, haiducii, trecîndu-le, pre cum se vede, pe deoparte pofta de luptă, pe de altă parte văzînd că tătarii au apucat acuma calea întoarsă prin satele românești din partea Maramurășului, îi lăsară în pace să se răfuiască românii cu dînșii cum le va veni acestora mai bine la socoteală, iar ei se întoarse înapoi spre Satmare.

Românii din Budești, văzînd că haiducii s-au întors îndărăpt și că tătarii se apropie pe Valea Marei de satul lor, ca de aici să treacă apoi pe la Borșa spre Bucovina, trimiseră pe unul din mijlocul lor, anume Ion Pop, ca să alerge degrabă și să dee de știre borșenilor că tătarii în scurt timp au să ajungă și pe la dînșii.

Pop, cît ai bate din pălmi, se aruncă pe un cal sprinten și porni la fugă cît putu lua picioarele acestuia spre Borșa, bietul cal, nemaiputîndu-se răsufla de asudat și vlăguit ce era, căzu deodată la pămînt și rămase pe loc mort. Pop, știind prea bine că nu e mult timp de pierdut, lăsă calul în mijlocul drumului și alergă mai departe pe jos pînă ce ajunse și intră în Borșa. Aici apoi, abia răsuflîndu-se de ostenit ce era, începu a spune borșenilor că tătarii, prădînd, arzînd și nimicind tot ce le stă în cale, se apropie și că nu va trece mult timp pînă ce vor intra și în satul lor.

Preotul de pe atunci al Borșei, anume Lupu Șandru, auzind ce fel de oaspeți vor să-i cerceteze, adună în cea mai mare grabă întreg satul Borșei la sfat ca să vadă ce fel de mijloace s-ar putea întrebuința doară pot scăpa cu obraz curat de mînia și urgia oardei tătare.

Cum prinseră sătenii de veste ce-i așteaptă, de voie de nevoie se adunară, într-o mică de ceas, mic și mare, tânăr și bătrîn, bărbați și femei la un loc și, înspăimîntați cum erau, unul zicea una, altul alta, dar nimeni nu era în stare de a afla mijlocul cel mai bun și mai potrivit de scăpare.

Atunci preotul Șandru, văzînd că timpul trece și nici unul dintre cei adunați nu pot să iscodească un mijloc potrivit de scăpare, întrerupse deodată vorba și zise cu glas tare ca să-l poată cu toții auzi :

— Oameni buni ! Nu e acum timpul ca să facem multe planuri ! Tătarii, dacă întru adevăr au de gînd să vie spre noi, ceea ce nu e nici o îndoială, de bună samă vor trece prin valea Strîmtoarei ; haidem deci să tăiem pădurea Strîmtoarei de pe amîndouă laturile Vișeuțului, precum îndătinăm a o tăia iarna la capre, și cînd va da dușmanul să treacă prin Strîmtoare s-o prăvălim asupra lui și să-l mîntuim acolo de zile ca să nu-i mai ducem frica !…

— Minunat sfat !… așa vom face ! răspunse adunarea întreagă, și nemijlocit după aceasta, alergînd fiecare pe acasă, se înarmară cu puști, coase, securi, furci de fier, lănci, luară ce putură din bunurile lor cele mai prețioase și așa se porniră cu toții spre pădure. Tot atunci trămise preotul Șandru pre cîțiva bărbați călare înaintea tătarilor ca să aducă știre despre mulțimea, starea și apropierea lor.

Strîmtoarea sau Strîmtură, pe unde avea, după presupunerea preotului Șandru, să treacă tătarii, e o vale îngustă în depărtare ca la două mile de Borșa, între muntele Steol și Gruiul Lung, care e un deal înalt și întins, acoperit cu păduri bătrîne.

De la satul Borșa și pînă la Strîmtoare era”, pe timpul acela, un drum spălătocit de rîul Vișeului, printre păduri, pînă la rîulețul Cercănel, unde se începe capul Strîmtoarei, la poalele unui deal înalt, din care izvorăște Vișeul ce curge la vale pînă la un loc numit Poposala și de unde se deschide apoi un șes larg pînă la Borșa.

Deci cum ajunseră borșenii la Strîmtoarea despre care ni e vorba, mii și mii de mîini se puseră în mișcare ; brazii și molizii cei mai groși și mai nalți de pe ambele țărmuri ale Vișeuțului gemeau sub loviturile securilor.

În capătul de sus al Strîmturei, la poalele muntelui Hermariu, este un loc strîmt, ca de vreo zece stînjeni, între stîncile Gruiul Lung și ale Steolului care se numește Cheia. Aici, în acest loc, în puține oare făcură borșenii din brazi și molizi bătrîni, groși și înalți de la douăzeci la treizeci de stînjeni, un clăoiu ca acela, de numai pasărea putea să zboare peste dînsul, pe cînd omul trebuia să stea cu mîinile încrucișate denaintea lui, fiindcă-i era peste putință a-l trece.

Abia sfîrșise românii borșeni de rădicat clăoiul acesta, și iată că unul dintre bărbații ce fură mai nainte trimiși ca cercetași, vine în fuga calului și cum sosește dă de știre că tătarii, trecînd prin satul Seliște, prinseră pre mai mult bărbați și femei și după ce i-a luat cu dînșii și deteră foc la vr-o cîteva case, se așezără în tabere dinsus de sat.

În același timp, cînd cercetașul aduse știrea aceasta, alți doi români, anume Vlad și Juga, stînd în Gura Văii Tătarului, cum se numește locul acesta de atunci încoace, răzimați pe mănunchiul lancelor lor, priviau cum se mișcă tătarii încolo și încoace ca niște furnici într-un mușunoi, unii ieșind din tabără, iar alții intrînd, unii cărînd în spate lucrurile ce le prădase, iară alții trăgînd sau împingînd pre bieții oameni care căzură în mîna lor. Și cum stau ei astfel și se uitau țintă la dînșii, iată că vr-o cîțiva tătari, care, după cum se vede, erau puși anume ca să stee de strajă, îi văd, și cum îi văd se răped călări asupra lor, voind numaidecît a-i prinde și a-i omorî.

— Să fugim spre iezăr, frate ! strigă Juga, văzînd că tătarii s-au pornit spre dînșii și voiesc să-i prindă, acolo-i scăparea noastră și moartea lor… acolo caii tătarilor se vor cufunda și noi îi vom piloni !

Sfatul era bun și fuga sănătoasă, mai ales că nu era mult timp de pierdut. Prind deci amîndoi la fugă spre un iezăr, care se afla în apropiere și, după ce ajunse dinsus de dînsul, steteră pe jos.

Tătarii, nici visînd măcar, da încă să mai știe ce fel de cursă li s-a pregătit, aleargă în fuga cailor după dînșii și, tocmai cînd credeau ei că acuma i-au căptușit, sar deodată în iezăr, caii li se cufundă pînă la pîntece și nu se pot defeli urni mai departe.

— Sunteți ai noștri ! strigă atunci Vlad plin de bucurie, și cît ai clipi din ochi mai mulți inși fură străpunși de lancea lui Vlad și a lui Juga. Ceialalți tătari însă, cîți apucară a scăpa din această cursă, îngroziți fiind de soarta fraților săi, deteră dos la față și o tuliră la fugă îndărăpt în tabără.

Auzind oarda păgînă cele ce s-au întîmplat în Gura Văii Tătarului, se umplu de spaimă și cutremur și fără a mai pierde mult timp, să rădicară cu toții din tabăra de la Seliște, luară tot ce prădase și prinsese cu sine și se porniră în grabă spre Borșa.

Preotul Lupu Șandru, înțelegînd că tătarii s-au pornit acuma spre Borșa, adună din nou pre bravii săi borșeni la un loc și le zise :

— După cum ați auzit și dumneavoastră, tătarii în scurt timp vor fi aici. Dar nu vă înspăimîntați, căci, bun e Dumnezeu, din multe nevoi am scăpat, scăpa-vom cu ajutorul lui și din aceasta !… Să stee numai fiecare bărbat și femee cu bărbăție la locul său și să-și împlinească dătoria cum se cuvine !… Toți avem să murim odată, și dacă ursitoarele ne vor fi ursit ca să murim acum, să murim încalțe ca bărbați și oameni de omenie, luptîndu-ne din toate puterile pentru scumpa noastră țară și lege !… Să se ducă deci fiecare la bradul și molidul său, care are să fie curmați pe jumătate sau și mai bine, și cînd vă voi da eu semn atunci fiecare să-l îmboarde la pămînt !…

Abia apucă preotul Lupu a rosti cuvintele acestea, și iată că un al doilea cercetaș sosește în puterea calului în Strîmtură și spune că Borșa arde, biserica din mijlocul satului e toată în foc pînă la vîrful crucii ; tătarii fură, răpesc tot pe ce pun mîna, și că pe la înserate vor fi, de bună samă, în fața Strîmturei, ca pe a doua zi să poată trece preste munți în Bucovina.

Cei adunați, mai auzind încă și aceasta, nu stătură mult pe gînduri, ci ascultînd sfatul cel înțelept și părințesc al preotului Lupu, se duse și se puse fiecare la locul său fără a mai spune un singur cuvînt.

Toți erau în picioare : tineri și bătrîni, bărbați și femei și fiecare aștepta cu nerăbdare pre cruzii tătari.

Soarele sfințise ; începuse acuma a se îngăna ziua cu noapte; pe întinsa și albăstria cîmpie a ceriului nu se vedea nici un singur nouraș de pe fața căruia s-ar fi putut presupune ce are să se întîmple în ziua următoare. Prin urmare nime nu putea prevedea că preste vr-o cîteva oare aburii de sînge o să acopere ceriul.

Tătarii ne-mpiedecați și netulburați de nime sosiră și se așezară în fața Strîmturei pe un loc înalt între Vișeu și Cercănel.

Mii și mii de focuri străluceau cine știe pînă unde prin întunericul nopții și o liniște profundă domnea pretutindeni. Cine putea cugeta că tocmai liniștea aceasta, care era tulburată numai de oftările și gemetele a mai multor mii de creștini, prinși și smulși cu de-a sila din brațele neamurilor și ale prietinilor de prin ținuturile Satmare, Ugocea și Maramureș, cu scop ca să fie depărtați în țări străine, în țările urgiei și ale robiei, unde creștinul nu mai avea nici o zi bună și senină, cine, zic, putea cugeta că liniștea aceasta e semnul unei groaznice înmormîntări ?

Începură acuma a se revărsa zorile și a se face ziua. Dar soarele nu apucase încă a-și răspîndi luminoasele și călduroasele sale raze prin toate fundoaele și ungherele, cînd se văzu că în tabăra tătarilor se ivește o figură albă, înăintînd cu pași tremurători cătră cortul mai marelui conducător, tînărul și frumosul fecior al hanului tătărăsc. Era o femee tînără și foarte frumoasă, învălită într-o haină albă din creștet pînă în călcîie, și urmată de o ceată întreagă de tătari.

Doi români, anume Mihai Ciceu și Pavel Hancig, care erau și privieau cu cea mai mare băgare de samă dintre stîncile Cercănelului la toate mișcările păgînilor, văzînd pre biată femee cum e dusă cu de-a sila spre cort, hotărîră să facă ce vor face doară o pot scăpa.

— Măi Pavele ! șopti Ciceu lui Hancig, uită-te ce fac sălbaticii și nelegiuiții păgîni ! Ce-a da tîrgul și norocul, eu pușc tocmai într-acolo, căci e păcat să lăsăm creștina în brațele nelegiuite și spurcate ale păgînilor !

— Dacă puști tu, eu încă voi pușca ! răspunse Hancig.

Și cum schimoară cuvintele acestea întrolaltă, flinta lui Mihai Ciceu deauna și dete un trăsnet ca acela care făcu să urle codrii de prin împrejur. Nemijlocit după aceasta slobozi și Pavel Hancig pușca sa de se cutremurară toate stîncile. Apoi încărcară iarăși puștile și iarăși le sloboziră, și iarăși clocotiră munții de sunetul lor.

La auzul acestor împușcături neașteptate începu a se face în tabăra tătară un zgomot cumplit : unii buciumau, alții băteau tobele și iarăși alții strigau dînd semn ca să se rădice și să plece cît mai degrabă, cugetînd că toată armata Maramureșului e la spatele lor și că de la aceea ar veni trăsnetele ce le auziseră. Nu știau nemică, sărmanii, despre cele ce li s-au pregătit în coastele și în valea Strîmturei, căci să fi știut, cît îi lumea și pămîntul nu se mai duceau ei într-acolo. Așa însă, neștiind nimic, cît ai scăpăra dintr-un amnar se ridicară și plecară cu cea mai mare grabă. Fiecare da să meargă înainte, să fugă din răsputeri, doară scapă din ghiarele morții.

Furtuna oardei ajunse acuma la Cheia Strîmturei, unde dete peste clăoiul cel mare de brazi și molizi, care-l rădicase cu puțin mai nainte de aceasta românii din Borșa, iar mijlocul și coada se îmbulziră înainte, fără a ști că fruntea stă încremenită locului.

Toți erau acuma grămădiți între păreții Strîmturei.

Preotul Șandru, cum îi vede că au sosit unde a dorit el ca să sosească, își face cruce și apoi șueră și strigă una din răsputeri de se răsună cine știe pînă unde.

Abea sfîrși de strigat și două selbi deodată începură pîrîind și vîjîind a se îmborda la vale spre oarda înspăimîntată. Dintru început era o tăcere adîncă, mai pe urmă însă se născu un vuiet înfricoșător : țipete, vaiete, și gemete sfășiitoare, strigăte și urlete turbate, amestecate cu îngrozitoarea nechezare a cailor, umplură gura Strîmturei. Era un moment și o priveliște înspăimîntătoare !

Tătarii, cînd auziră împușcăturile și simțiră puterea gloanțelor precum și greutatea copacilor, ce se răsturnau cu o nespusă repegiune asupra lor, turtind și nimicind tot ce le sta în cale. uitară cu totul de miile de creștini, pre care îi prinsese și voiau să-i ducă în robie ; fiecare, cuprins de spaima morții, năzuia să-și scape singur viața, să treacă cît mai degrabă înainte prin Strîmtură, și de-acolo printre munți spre Bucovina, căci în urma lor credeau că vine moartea.

Ciceu și Hancig, văzînd că tătarii fug mîncînd pămîntul și lasă pre cei prinși în urma lor, alergară degrabă la dînșii, le tăiară curelele și funiile, cu care erau legați, și-n mai puțin de jumătate de oară toți prinșii erau slobozi.

Tătarii care rămase vii, se adunară din toate părțile la un loc și o luptă înverșunată pe moarte și pe viață începu acum între dînșii și românii borșeni. Fiecare tătar căuta cu nemaispusă bărbăție nu numai a-și apăra viața, ci totodată a se și răzbuna pentru frații lor ce fură cu puțin mai nainte de aceasta stîlciți sau omorîți. Dar lasă că și borșenii precum și cei ce fură scăpați de Ciceu și Hancig nu stau cu mîinele în șolduri, ci puștele, securile, coasele, sulițele și spadele se învîrteau în mîinile lor mai repede de cum se învîrtesc hădăragele îmblăciurilor cînd se îmblătește trifoiul, și pre cine-l ajungea și lovea, lovit era pentru totdeauna… mult nu mai mișca!…

Tătarii, văzînd de la un timp că nu-i chip s-o scoată la capăt cu românii, că aceștia au de gînd să-i mîntuiască pre toți de zile, începură a se ruga și a zice :

— Lasă român, că șl eu creștin ! ceea ce avea să însemneze : dă-mi pace, nu mă omorî, că și eu mă voi face creștin !

În zădar însă le era toată rugămintea, că românii, care prea bine știau din moși-strămoși că rugămintea aceasta însemnează nici mai mult nici mai puțin decît : fă bine, așteaptă rău, sau nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăești, se făceau într-o ureche și dumicau într-înșii ca în curechi.

Și așa în vr-o cîteva oare aproape șaptesprezece mii de tătari, între care și feciorul hanului tătărăsc, își aflară mormîntul între țărmurile Vișeului.

Ceialalți tătari, care putură scăpa din lupta aceasta, apucară pe rîu în sus cătră muntele Steol și, prigoniți fiind de borșeni, fugiră preste muntele Coasta Plaiului spre Bucovina.

Prigonitorii, care au fost ajuns acuma pe vîrful muntelui Cifa, văzînd că fugarii au trecut preste muntele Brătila în Bucovina, nu se luară mai mult după dînșii, ci-i lăsară să se ducă în știrea domnului, și se întoarse îndărăpt spre cîmpul luptei. Sosiți aice atît aceștia, cît și cei ce rămăsese la starea locului, se apucară și culeseră toate prăzile, ce le răpiră tătarii de prin Ardeal și Maramureș, și apoi fiecare se întoarse pe acasă, ducînd cu sine tot ce putură lua.

În noaptea următoare veni o furtună cumplită și o ruptură de nori îngropă în nâsip și mîl toate sculele ce mai rămăsese neluate dimpreună cu trupurile morților, care nu putuse mai nainte a fi îngropate.

La vr-o cîteva zile după această crîncenă și sîngeroasă luptă iată că sosesc și oștile ungurești… la ce ?… pesemne să caute cai morți ca să le iee potcoavele ! Deoarece însă și caii și tătarii cei morți fură înmormîntați înainte de sosirea lor, și prin urmare neavînd de la cine lua potcoavele, nici pre cine bate, căci tătarii ce mai scăpase vii, trecură de mult în Bucovina, se apucară și răpiră de la borșeni tot ce aceștia luară de la tătari.

Asta a fost recunoștința și răsplata românilor din Borșa pentru vitejia lor, precum și pentru scăparea celor pre care i-au fost prins tătarii și aveau de gînd să-i ducă pentru totdeauna în robie (…).

Tătarii, după ce scăpară teferi și intrară în Bucovina apucară spre amiaz și fugiră neîntrerupt pînă ce ajunseră pe hotarul satului Poiana Stampei sau Pilugani. Aici apoi, ne mai știind ce să facă și încotro să apuce de vlăguiți și flămînzi ce erau, se așezară pe locul deluros de lîngă părăul Teșna împuțită ca să poposească și să se odihnească măcar vr-o cîteva zile și apoi să plece mai departe în țara lor.

În răstimpul acela cît petrecură ei pe locul unde descălicară și care de atunci încoace se numește Tătarul, umblară în dreapta și în stînga căutînd doară vor afla vreun pai sau altă cale mai îndosită, care i-ar scoate netulburați de nime la țară.

Și iată că umblînd ei așa încolo și încoace, parte căutînd plaiul dorit, parte prădînd stînele de prin împrejurime, precum și pre oamenii ce-i întîlneau trecînd prin munți, dau într-o zi preste un român din Vatra Dornei, care mergea să ducă mîncare ciobanilor săi la stînă.

Tătarii, săturați de atîta alergare și căutare, cum îl zăriră, alergară după dînsul, îl prinseră, îl legară cobză pe cal și-l făcură cu deasila să le arate drumul pe unde s-ar putea ei mai lesne și mai degrabă întoarce în țară.

Ce le va fi spus românul prins, cum și pe unde le-a arătat el că ar putea ieși la țară, nu știu. Atîta se știe numai că pornindu-se tătarii din Poiana Stampei și trecînd pre din sus de satul de azi Căndreni, iară de aici preste muntele Oușorul spre satul Iacobeni, cînd ajunse la părăul Hagiului, o pățiră tocmai ca și frații lor la Strîmtură de la Borșa.

Prinzînd adică românii din ținutul Dornei de veste, acuma de la cine vor fi prins, că tătarii voiesc să treacă pe acolo, se adunară la un loc, înțînară pădurea de pe părăul Hagiului, și cînd deteră tătarii să treacă, săriră deodată cu toții de prin desimea pădurii, unde erau ascunși, prăvăliră copacii asupra lor și în cîteva minute, îi nimiciră pre toți, afară de doi inși, care scăpară ca prin urechile acului și care se ascunseră în desișul pădurii.

La vr-o cîteva zile, și anume după ce părăsiră acuma toți românii locul de luptă, cei doi tătari ieșiră din ascunzișul lor și se așezară într-o prelucă numită Preluca lui Haidan, unde petrecură un timp mai îndelungat pînă ce mîncară tot ce avură.

Ce folos însă că tot nu putură scăpa cu viață. Nu mult după aceasta, după ce-și tăiară și-și mîncară acuma și caii, și ca să nu moară de foame, începură a umbla încolo și încoace ca niște besmetici doară află măcar cișceva de rîndul gurii, dete un român din Vatra Dornei, anume Saghin Popescu, cu crucea peste dînșii și prinzîndu-i îi ucise și pre aceștia.

Astfel se stinse pînă într-unui toți tătarii, cîți intrară în Ardeal și Maramureș cu scop nu numai să prade, ci totodată să și ducă pre toți românii și româncele, ce le-or prinde, în robie.

Deci bine-a zis, cine-a zis că cel ce sapă groapa altuia, singur cade într-însa.