Bogdan în Polonia

Bogdan în Polonia de Dimitrie Bolintineanu

I

Regele cu sora și cu muma ei,
Dintre toți oaspeții rămîn cîte trei.
Lămpile revarsă valuri lucitoare
P-ale-acestor oaspeți fețe gînditoare.
Tînăra prințesă, stă răpită blînd:
Păru-i blond pe umeri cade rîurînd,
Ca un val de raze ce se vărs din soare
Pe o delicată, fragedă ninsoare.
Brîul ei albastru cu-aur semănat
Luce ca eterul dulce înstelat.
Gaz ușor, poetic, sînu-i învelește,
Provocînd dorințe, dulce le-mbrîncește.

– „Sire! îi vorbește muma sa regină,
De amărăciune inima mi-e plină;
Suferi-vei încă, ăst barbar român,
După ce înfruntă pe al său stăpîn,
Cerîndu-ne nouă, mîna fiicei mele,
S-arză, și să prade locurile tele?”
Regele-i răspunde: – „Vai! acest barbar
Pretutindeni oastea mi-a înfrînt amar!
Cererea făcută, să devie mire,
Pentru noi, o maică, este fericire!
Dulce surioară! Pentru-al țării-amor,
Oh! primește mîna ăstui vingător!”
Dar Elisabeta pleacă-a sa cătare
Înecată-n lacrimi și în întristare;
Și, cu vorbă dulce ca inima sa,
Fratelui său june îi răspunde-așa:
– „Am jurat credință unui altui mire
Și cu vorba, dat-am inima mea, sire!
– Sora mea cea jună! sufletele mari,
Nobile, frumoase, generoase, tari,
Prin mari sacrifice, cugete sublime,
S-osebesc în viață din oarba mulțime...
Un erou dă viața plin de fericire
Pentru o frumoasă, nobilă gîndire;
Un martir, la umbra negrei închisori,
Vede cum se scutură ale vieții flori,
Și-mbătat de gîndul că el face bine
Prin a lui durere, patriei în suspine,
Uită greutatea lungilor dureri,
Zilele-i ce cură fără de plăceri.
Țara ta, prin mine, astăzi zice ție:
Dă-mi, a mea frumoasă, pace, bucurie!”
Dar Elisabeta lacrimi vărsa
Și sub alba-i mînă fața-și ascundea.

II

În aceeași noapte, domnul trist s-abate,
Varsă în tăcere lacrimi înfocate.
Apoi cere calul. Cu o mie inși,
Pasă către Liov, toți de ură-aprinși.
Poarta este-nchisă; dorul îl răpește;
Domnul cu-a lui lance, porțile lovește.
Poarta e închisă, lucru de mirat!
O femeie-n vălu-i i s-a arătat.
Iese ca din umbră, la Bogdan se duce,
Își ridică vălul ce în aur luce...
Luna, dintre neguri, iese un minut.
E Elisabeta: chipul ei plăcut
Pare trist și palid ca o frumusețe
Dintr-o altă lume; plînsu-i arde-n fețe.
– „Inima ta, doamne, sub turbarea ta,
P-o fecioară slabă cat-a-și răzbuna.
Ai dreptate, poate; dar tu cazi pe țară,
Cu a ta turbare, crudă și barbară!
Dar ce e-ntre mine, și acest pămînt.
Ca să faci dintr-însul un întins mormînt?
– O fecioară dulce! vino lîngă mine,
Vino și-mi alină, tristele-mi suspine.
Pentru ce-ți voi spune cît te iubesc eu,
Ce furtună geme în sufletul meu?
Limba omenească n-are astă dată
Vorbe să exprime patima-mi turbată.
Dar tu spune-mi mie oare nu te-ating
Aste crude lacrimi ce-a mea viață sting?
– Nu! răspunde fata, plină de-ntristare...
Ca să scap eu țara d-a ta răzbunare
Și să nu calc vorba ce în viaț-am dat,
Unui nobil june a-l lua bărbat,
Chiar în astă noapte am băut veninul.
Vezi această față unde roza, crinul,
Se-ngînau, ce tristă se arată ție?”
Ea desface vălul, fața-i e plăvie.

– „Inimă, te rupe! brațe vă-nălțați!
Iaduri! ură, sînge, moarte revărsați!”
Strigă el atuncea... Paloșu-i lucește;
Ochii-i varsă sînge... fața-i gălbenește.
Spre Elisabeta calul a nălțat,
Însă umbra dulce s-a evaporat.
Domnu-nturnă fața ce se-nnegura
Și prin umbra nopții p-al lui cal zbura.

Mai un secol leșii arătau cu jale
P-a cetății poartă urma lăncii sale.