Bogăția și veselia

 

Peste drum de palatul unui om bogat era odată bordeiul unui muncitor de pămînt. Cu cît casa bogatului sclipea de avuție, cu atît bordeiul muncitorului sclipea de sărăcie.

Stăpînul bordeiului avea șapte copii. Cinci băieți și două fete. Toți mari, toți ajunși de însurat și de măritat. Bogatul avea doi copilași. Copiii muncitorului rumeni și sănătoși, copiii bogatului gălbejiți și bolnăvicioși. Cînd se lumina de ziuă, omul ieșea din bordei, și după dînsul toți flăcăii lui, unul după altul, mergeau la lucrul cîmpului. Muierile rămîneau acasă și vedeau de rostul mîncării și de al îmbrăcămintei. Cînd mîncarea era gata pentru de nămiezi, toate mergeau cu merindea la cîmp și întindea o masă, cît pe colo, pe iarbă de-ți venea să te așezi și tu lîngă dînșii, cînd îi vedeai.

Seara, cînd se întorceau de la munca cîmpului, după ce cinau, bătrînul lua fluierul, căci știa să zică din fluier, și mi-ți trăgea niște doine de te adormea; apoi, întorcînd-o pe foaia cealaltă trăgea niște cîntece de danț, cîte vro bătută, cîte vro oltenească sau cîte altceva și băieții cu fetele jucau și tropăiau de parcă numai ei singuri erau pe lume.

În casa bogatului era muțenie; nu se auzea nici țipenia. Se ducea și bogatul de acasă în trebile sale, și după ce se întorcea seara, se închidea în cîte vro cămară și acolo scria tot ce făcuse ziua, socotea și iar socotea, pînă tîrziu noaptea.

Și era o tăcere de parcă nu locuia nimeni; încolo toate cămările erau luminate, dar atîta tot. De multe ori bogații din casele cele mari nu se puteau odihni de chilomanele din bordeiul de peste drum.

Nevasta bogatului pizmuia fericirea săracului. Într-o zi ea zise bărbatului său:

— Frate, ce va să zică atîta posomorîre, atîta grije și atîtea socoteli în care te cufunzi toată noaptea? Nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să te văz și eu o dată vesel și cu chef. Pînă cînd să tot fii posac? O să te prăpădești. Uite peste drum în bordeiul săracului cum domnește veselia.

— Ei, nevastă, Dumnezeu nu poate da toate omului, căci s-ar prăpădi, n-ar mai avea ce aștepta. Nouă ne-a dat bogăție și așteptăm veselie; celor de peste drum le-a dat veselie și așteaptă bogăție. Tot ce dorește omul nu poate dobîndi deodată. Pentru aceasta o să-ți dau o probă.

A doua zi se scoală de dimineață omul cel bogat și iese din casă. El pîndea în drum pe stăpînul bordeiului, și cînd se apropie de el, îi zise:

— Vecine, ai cunoscut pe răposatul tată-meu?

— Da, măria-ta, l-am cunoscut.

— Ieri, căutînd printre hîrtiile lui, am dat peste una în care era scris: „Să se dea vecinului de peste drum o mie de galbeni, că este om harnic și cinstit, fără dobîndă, fără nimic; să fie dator numai să-i înapoieze cînd o putea și cîte cît se va înlesni.“ Astăzi împlinesc dorința tatălui meu.

Și, puindu-i în mînă o pungă cu o mie de galbeni, se duse pe ici încolo.

Muncitorul cum se văzu cu banii în mînă se întoarse acasă, adună pe lîngă dînsul pe toți copiii săi și începu să se laude că ce fel de om și cum a fost el în tinerețele lui. „Dovadă despre aceasta, zise el, este că vecinul cel bătrîn, bogatul de peste drum, a lăsat cu sufletul ca moștenitorii lui să-mi dea o mie de galbeni. Iată-i.“

Și îi numărară și îi socotiră și nu lipsea nici unul. Era o mie în cap.

Acum se puseră la sfat ce să facă cu banii. Unul zise una; altul zise alta. Lor nu li se părură bune sfaturile Unul mai zise ca să ia o moșie cu arendă.

— Aș! răspunse altul. Ca să fii arendaș trebuie să știi carte, să faci la socoteli, să stai cu boierii și cu zapciul la taifas. Nu face pentru noi.

— Ba să mergem la oraș să deschidem o boltă.

— Ba să ne facem zarafi.

Din una din alta se apucară la ceartă.

De unde pînă aci era veselie mare în bordeiul lor, de cînd intrase mia de galbeni în casa lor, parcă intrase dracul neunirei și al zarvei. Nici tu cîntare, nici tu jocuri, nici tu nimic.

Femeia muncitorului se luă de gînduri. Ea zise:

— Bărbate, de cînd a intrat diavolul ăsta de aur în casa noastră, pace nu mai este.

Și luînd punga cu totul, o aruncă într-un rîu ce curgea p-aproape de coliba lor.

Copiii, cum văzură una ca asta, săriră cu toții, intrară în gîrlă și începură a căuta punga cu galbenii, să se înece oamenii și mai multe nu; și de lăsat nu se lăsară pînă ce nu găsiră punga și o scoaseră afară.

Și întorcîndu-se cu dînsa acasă, bătrînul muncitor zise:

— Știți ce? ca să fie pace, eu voi lua jumătate din bani și jumătate să-i împărțiți între voi. Așa mi se pare a fi cu dreptul.

Cînd auziră copiii una ca aceasta, toți săriră cu zurbaoa, că de ce bătrînul să ia mai mult?

Ce să tot lungim vorba? Două, trei zile cît trecură pînă să-și facă ei planurile și să se învoiască ce negoț să facă bordeiul lor era ca și pustiu. Nu se auzea nici cîntări, nici chilomane de rîs, nici jocuri! Stau toți cu totul și chibzuiau și puneau la cale lucruri ce au rămas baltă.

Bogatul își chemă nevasta în seara dîntîi și îi zise să asculte la veselia oamenilor din bordei. Ea nu auzi nimic.

A doua seară și a treia tot așa. Se mira și ea; cînd a patra zi dimineața, văzu pe vecinul lor cel sărac că vine la dînșii.

Bogatul ieși afară să vază ce poftește. Vecinul începu a zice:

— Boierule, fă-ți pomană cu noi și priimește-ți darul înapoi. De cînd acest diavol a intrat în bordeiul meu, pacea n-am mai văzut-o cu ochii. Ia-ți banii și fii sănătos. D-ta cu bogăția d-tale, eu cu sărăcia mea; d-ta cu posăcia d-tale, eu cu veselia ce am învățat.

Și, întorcîndu-se la casa lui, el cu ai lui începură a urma, ca mai-nainte, să cînte și să joace. Bogăția ieșise pe fereastră. Veselia intrase pe ușă.