Sari la conținut

Blestemul

Blestemul

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri


Pe cel deal, pe cel colnic
Trece-o pruncă ș-un voinic,
Voinicelul hăulind
Și pe murgul netezind,
Iar pruncuța suspinând
Și din guriță zicând:
„Ia-mă, bădiță, călare
Că nu mai pot de picioare.
Drumu-i greu și grunțuros,
Nu mai pot merge pe jos!"
„Puiculiță, chip frumos,
Eu te-aș lua bucuros,
Dar mi-e murgul sprintenel
În picioare subțirel,
Murgu-i mic și drumu-i greu,
Abia duce trupul meu,
Trupul cu păcatele,
Mijlocul cu armele."[1]
„Nu ți-e milă și păcat!
De la părinți m-ai luat,
Și-n răi codri m-ai băgat!
Dare-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu!
Să te duci, bădiță, duci
Pân-îi pica rob la turci,
Cu picioarele-n butuci
Și cu mâinile-n cătuși!
Să te-ajungă dorul meu[2]
Unde-a fi drumul mai greu!
Să te bată jalea mea
Unde-a fi calea mai grea!
Murgul să se poticnească,
În creștet să te trântească,
Mâna dreaptă să-ți sclintească,
Mâna stângă
Să ți-o frângă,
Să ții dârlogii cu dinții,
Să mi te plângă părinții,
Să te-nsori de nouă ori[3]
Ca să faci nouă feciori.
Să te mai însori o dată
Ca să faci numai o fată...
Ei să treacă șuierând
Când te-ar auzi plângând,
Ea în palme să-ți tot cară
Apă tulbure ș-amară.
Tu să bei, să bei mereu
Gândind la blestemul meu![4]

Note

[modifică]
  1. Pistoalele, paloșul sau iataganul se purtau înainte într-o chingă lată de curea țintuită ce se numea seleaf (cuvânt turcesc) și care cuprindea mijlocul trupului.
  2. Pentru cine înțelege puterea dorului, nu poate fi blestem mai amar decât acela exprimat cu atâta poezie în strofa aceasta. Dorul ce alungă pe călător și jalea ce îi bate sufletul reprezintă o imagine de o rară frumusețe.
  3. '„Mulțimea copiilor, averea omului", zice românul.
    Partea aceasta a blestemului e cu atât mai cruntă, că ea atinge una din credințele cele mai scumpe românului, menindu-i nouă feciori nepăsători de suferințele părintelui lor.
    Românii au multă dragoste pentru copii. Când un copil e singur la casa omului, el este numit unicelul; când sunt doi, ei sunt chemați ochii capului; iar dacă moare vreunul, părinții zic plângând că l-a îndrăgit Dumnezeu.
  4. În locul acestui vers, unii cântăreți zic: „Câte lacrimi am plâns eu".