Bistrița (Încheiere)

Jump to navigation Jump to search
Bistrița (Încheiere)
de Grigore Alexandrescu


Coborându-ne de la peșteră, însoțiți de vuietul Bistriței, ce curgea în vale, luarăm o potecă ce duce la Arnota, mică biserică, spre miazănoapte, așezată la o înălțime de două ori mai sus decât peștera; deși Arnota se vede din curtea mănăstirii, dar îndată ce începi a sui, desimea pădurii și înălțimea vechilor stejari îți ast- upă vederea. Nimic nu îți spune că te-ai apropiat, decât lătratul câinilor ce te presimt și vestesc părinților că le vine o vizită. Ne mirarăm de iuțeala cu care suia călugărul nostru, căruia mulțimea anilor trebuia să-i fi slăbit puterile, dar care nu se arăta nicidecum obosit, în vreme ce noi avurăm trebuință să ne odihn- im în multe rânduri; iată ce e deprinderea. Pe muchia dealului, afară de zidurile Arnotei, este un foișor de lemn, pereții căruia sunt acoperiți cu numele fiecărui vizitator credincios care a avut răbdare să se suie acolo. Între alte nume citirăm pe al unei dame cunoscute și un fel de aforism scris de aceeași mână împotriva bătrânelor cochete care se joacă cu liniștea familiilor și-și fac o proprietate din bărbații altora; lucru ce ne făcu să credem că d-ei se afla atunci în minute de gelozie și că avea să se plângă de vreo necredință casnică.

Din acel foișor vederea se întinde în depărtare peste munți și câmpii, până aproape de Râmnic. În dreapta mai jos, este peștera pustnicului, și în vale Bistrița. Mare trebuia să fi fost anevoința cu care se făceau aceste ziduri la astfel de înălțimi; dar se vede că greutatea biruită era unul din meritele religioase ale vremilor de atunci. Apoi aceste mânăstiri pe înălțimea munților erau ca niște cetăți care slujeau de azil libertății la împrejurări grele. Trei călugări alcătuiesc toată populația Arnotei. Această biserică are un venit de 100.000 lei, și cu toate acestea, nu știu de a cui pricină, călugării sunt siliți să cerșetorească prin sate pentru ținerea vieții lor și a candelei care arde neîncetat la mormântul domnului M. Basarab, mormânt frumos, care despăgubește cu mulțumire pe călător de osteneala ce-și dă ca să-l viziteze.

Acest mormânt este de marmură albă, ridicat pe pământ ca de patru palme și lung ca de 4 picioare. Pe dânsul este săpat în relief armura prințului și a țării, tunuri și steaguri. Am zăbovit mai multe ceasuri înlăuntrul bisericii, șezând pe piatra mormântului și vorbind de virtuțile unui prinț cu inima nobilă care, știind a birui, a preferat totdeauna bunurile păcii, care, destoinic a dobândi numele de concherant, a ales pe acela de legiuitor și civilizator al nației sale. Generos către vrăjmașii săi și drept către toți, poate să zică cineva că el n-a făcut altă greșeală decât aceea de a trăi prea mult. Bătrânețile lui l-au făcut să cază sub influența unor miniștri necinstiți și nevrednici, care i-au întunecat gloria și i-au amărât cele din urmă zile ale vieții.

Bătrânul prinț este zugrăvit în biserică în fața mormântului; el poartă anteriul cu flori, malotea îmblănită cu râs și coroană; statura lui este înaltă, părul alb și chipul bărbătesc. După ce văzurăm cu de-amănuntul tot ce Arnota avea de văzut, ne întoarsem la mănăstire, unde sosiră în lipsa noastră și alți vizitatori. O copiliță ca de trei ani, veselă și frumoasă, se juca pe Cuceritor. . Întrebând de numele călătorilor, aflarăm că este un boier craiovean cu familia sa.

Înaintea bogatului coșciug în care odihnesc moaștele sf. Grigore Decapolitul, văzui o femeie îngenuncheată, care părea a se ruga cu fierbințeală; lângă dânsa era altă tânără, ce se părea că n-are să supere pe sf. cu nici o rugăciune; când femeia cea dintâi își întoarse capul, văzui niște trăsuri care îmi aduceau aminte o persoană ce am cunoscut altă dată.

Dar vechea mea cunoștință avea un chip însuflețit de culorile dimineții, ochii plini de foc și de vioiciune și un ce zâmbitor în toate mișcările; acesta dimpotrivă avea suferința și gălbeneala pe chip, ochii stinși și fără expresie și un ce dureros în toată ființa. Ea se uită la noi, apoi șopti un ce tovarășei sale, apoi, după ce ieșirăm din biserică, îmi dete cunoștința. "Sunt sigură ­ zise ­ că nu mă mai cunoști; dar nu pot să mă mir, că știu bine cât m-am schimbat."

Se poate înțelege uimirea mea, când mă încredințai că este aceeași persoană pe care cu trei ani mai-nainte o văzusem tânără și frumoasă; îmi adusei aminte de cuvintele prorocului: "O suflare trecu și floarea căzu, și pământul ce o purta nu o va mai cunoaște". Trei ani au fost destul ca să pună o deosebire grozavă între fata de atunci și femeia de acum.

Dar multe sunt durerile omului, și adânci și amare suferințele inimii, schimbarea adusă de vreme este o lege a naturii, ce-și urmează cursul fără să aibă în sine nimic sfâșiitor, căci își găsește un fel de mângâiere în soarta obștească, dar aceea pricinuită de suferințele morale e tristă ca moartea și apasă sufletul cu un sentiment dureros.

"Bogatul coșciug" de argint a fost dăruit de Constantin Șerban Basarab în 1656. Când te primbli seara pe o livadă veștedă și vezi copacii descărcați de podoaba lor și frunzele galbene risipite de vânturi în adâncimea văilor, vederea aceasta deșteaptă în suflet idei melancolice, fără amărăciune, o reverie nedeslușită, și te gândești, poate, la iarna vieții. Dar când primăvara o vijelie neașteptată ruinează parterul, și zambilele veștezite acoperă pământul, de ai vreun fiu pe care l-ai pierdut încă în leagăn, vreun frate, sau un prieten, sau orice ființă iubită care te-a lăsat fără vreme, găsești o asemănare tristă între viața lor cu a acelor plante, și zici că așa piere, așa se trece tot ce e bun și frumos în lumea aceasta! În puțină vreme cât mai zăbovirăm la Bistrița, călugării ne spuseră multe despre ticăloșia lor și obiceiurile aristocratice ale părintelui egumen; norocire că noi veniserăm în trăsură cu 4 cai, cu un surugiu care striga de îți lua auzul și cu 2 dorobanți ce îi eram datori prieteneștii îngrijiri a cârmuitorului acelui județ. Altfel am fi fost în primejdie să mânem afară din mânăstire, după cum se urmează cu alți păcătoși care vin pe jos și fără suită. După un adevăr trivial, înaintea lui Dumnezeu suntem toți deopotrivă, și în locașul lui nu este mic sau mare; dar unii din următorii apostolilor, uitând adevărul acesta și cercetând cu scumpătate distincțiile societății, te primesc bine dacă vei fi boier, și încă boier mare; mai puțin bine dacă vei fi neguțătoriu, iar de vei fi țăran te poftesc afară.

Apoi se plâng că stăpânirea îi nedreptățește, luând o parte din veniturile mănăstirești pentru trebuințele statului; stăpânirea le-a lăsat îndestul ca să trăiască după cuviință, și încă să facă și ceva bunătăți; să ne arate dar bunătățile care le fac, sau care le-au făcut, chiar până să nu li se ia aceste venituri; să ne arate fetele sărace care le-au ajutat, copiii săraci care i-au pus în școale, spitalele care le-au întemeiat; să ni le arate acestea, și atunci vom zice că trebuie nu numai să li se lase veniturile, dar încă să li se mai adaoge. Cei dintâi călugări cărora li s-au încredințat direcția mănăstirilor s-au arătat vrednici de sarcina lor și au împlinit în cuget curat dorința fundatorilor; dar alții mai târziu, molipsindu-se de patimile și vanitățile care muncesc societatea, au vrut să adune comori și să înoate în aur. Dumnezeiescul fiu al Mariei era sărac și smerit, iar oamenii care au făcut jurământ de sărăcie și de smerenie s-au întrecut la bogății și au preumblat trufia lor în mijlocul obștii. Știu că sunt la aceasta excepții vrednice de cinste, dar aș dori să fie încă mai multe, pentru interesul unei credințe care slăbește din zi în zi, care nu s-a întins atât decât prin morala sa cea desăvârșită, prin abnegație și iubire de omenire, și al căreia întemeietor zicea ucenicilor săi: "Cel dintâi dintre voi să fie cel din urmă".