Biondineta

Jump to navigation Jump to search
Biondineta
de Vasile Alecsandri


Într-o seară pe Piațetă
Mocenigo cel frumos:
"Biondinetă, Biondinetă!
- Zise-n calea mea voios -
"Știi tu, dragă Venețiană,
Că Madona ta ți-a dat
Mâini mici de patriciană
Și ochi mari de sărutat?

Știi tu iar că mie-mi pare,
Cospeto! mare păcat
Să porți apă de vânzare
Pe-al tău umăr delicat?
Vin' cu mine, dragă vină.
Eu voiesc să te deprinzi
A domni ca o regină
În palaturi de oglinzi."

Într-o zi, lângă fântână,
Tițiano-mi zise-ncet:
"Nu e-n stare nicio mână
Ca să cerce-al tău portret.
Dar mă jur pe mândrul soare!
Dac-ai vrea pe loc a sta,
Să te fac nemuritoare,
Cercând numai umbra ta."

Azi prin neguri, dimineață,
Noul Doge mă zări
Și pe-a lui San-Marco piață
Din palat se coborî:
"Venețiană tinerică,
Biondineto! - zise el -
Mâine-n marea Adriatică
Am s-arunc acest inel.

Mâine în purpură și-n aur
Am să fiu încoronat,
‎Și pe vechiul Bucentaur
Prin Veneția purtat.
Zi că vrei a-mi fi soție,
Și eu jur pe sfântul Marc
Să-ți închin, Biondină, ție
Toată fala de monarh."

Da Biondina cea cuminte,
Drumul repede urmând,
La tustrei, cu dulci cuvinte,
Le răspunse-așa râzând:
"Nu-i oglindă mai curată,
Nu-i portret mai îngeresc
Decât cel ce mi s-arată
În fântână când privesc.

Nu sunt semne de mârire
Nici inele de rubin,
Cu mai dulce strălucire
Decât ochii lui Tonin.
Ca gondola-i din Piațetă
Nu e tron mai de dorit,
Când pe draga-i Biondinetă
El o plimba fericit!"