Binele și răul

Sari la navigare Sari la căutare
Binele și răul
de Ion Pop-Reteganul
Din Bouțariul-de-jos în Bănat. Colectată de I. Pop Reteganul.


Într-un sat trăia odată un om sărac și i-a dat Dumnezeu o droaie de fete, iar mai în urmă doi feciori gemeni, pe care i-a botezat: pe unul Binele și pe unul Răul. Cînd erau ei ca de zece ani, au zis către părinți:

— Păn-acum ne-ați crescut și v-ați ostenit destul pentru noi, de acum înainte mai putem noi trăi și fără ajutorul vostru. Aveți voi destule năcazuri, faceți-ne oleacă de merinde și ne lăsați să mergem în lume, să ne căutăm norocul.

— Bine, dragii tatii, zise omul, văzînd că are așa copii îndemnoși la lucru, numai dați din cînd în cînd și p-aici, barem odată în an, ca să mai știm și noi despre starea și aflarea voastră.

Apoi le facu mumă-sa cîte o turtă mare în foc, și după ce-și făcură fiecare cîte o bîticuță, plecară la cale. Au mers ei cît au mers pînă colo către amiazi; iar cînd au fost la amiazi, au dat de o fîntînă lîngă drum, subt o răchită mare. Acolo au stat să poposească. Binele fiind flămînd, scoate turta din traistă și dă să mănînce; Răul cum îl vede, se apropie și mîncă împreună cu el pînă ce-i gată toată turta. Cînd să plece, zise Răul către Binele:

— Frate, cînd ne-a lovi foamea, vom mînca turta mea; acum să plecăm, dar uite două drumuri, amîndouă ies colo în deal la cruce, hai să vedem care ajungem mai iute, eu merg pe drumul din stînga, tu du-te pe cel din dreapta. Așa și făcură; că Binele era bun bucuros la toate ce-i spunea frate-său Răul, că el gîndea că toată lumea e bună la inimă ca el. Merse deci Binele pe poteca din dreapta, dar pace să se mai întîlnească cu frate-său Răul; a ajuns însă într-o pădure mare, din care nu mai știa cum să iasă. Merinde nu avea deloc și trăia numai cu cîte o alună, ce biată găsea prin pădure, cu ceva smeură ori mure, ba și ghinde și jir mînca de foame, dar puțin afla și de acelea. De la o vreme prinse a nu afla mai nimic, și din pădure tot nu mai putea ieși. Odată dă de un furnicariu mare, în mijlocul unei poieni, și se îndreaptă oblu într-acolo, cu gînd să-l mănînce, că nu mai putea de foame. Dar furnicarul îi știa gîndul, deci îi zise:

— Nu mă mînca, dragul meu, mai rabdă și ăst puțin cît ai răbdat cel mult, că la vreme de năcaz bine-ți voi prinde.

Și-i fu milă la băiat și nu mîncă furnicarul, ci merse mai departe, dar flămînd, de-i corăiau mațele de foame. Mergînd el așa, vede într-un copaciu scorburos un stup și-și îndreaptă pașii într-acolo, cu gîndul să-l mănînce. Dar stupul îi gîci gîndul și-i zise după ce fu aproape:

— Hei, voinice, puțin folos vei avea și de mă vei mînca, dar rabdă și ăst puțin cum ai răbdat cel mult, că bine-ți voi prinde la vreme de necaz.

Și Binele a lăsat stupul în pace și s-a dus mai departe, mai leșinat de foame. Mai mergînd o leacă, vede un lac și lîngă lac doi cocostîrci umblînd după broaște. „Pe unul din ăștia trebuie să-l mănînc!” își gîndi Binele, și căuta un steop de lemn să lovească un cocostîrc și să-l frigă pe cărbuni, că nu mai putea de foame.

Dar cocostîrcii, parcă-i știură gîndul, că de departe-i strigară:

— Cruță-ne, voinice, că bine-ți vom prinde la vreme de necaz: cum ai răbdat cel mult, mai rabdă și cest puțin; du-te pe calea asta înainte și vei nimeri într-o luncă frumoasă, acolo vei da de curțile unui boieriu bogat, unde vei afla tot ce-ți trebuiește.

Binele cruță și pe cocostîrci și merge mai departe pe calea ce i-o arătară aceia. Și într-adevăr, nu trebui să meargă nici cît ai trage o pipă de tăbac, și fu în luncă. Adică pe cine văzu mai întîi? Pe frate-său pe Răul, care păștea o turmă mare de oi boierești. Cum îl văzu, de departe grăbi spre el strigînd:

— Bine că te aflu, frate, hai iute dă-mi un strop de pîne, că mor de foame. Dar Răul, în loc să-i dea ceva merinde, fugi de frate-său ca dracul de tămîie.

Supărat și împleticindu-i-se picioarele de foame, se trase numai ca șarpele pînă la curțile boierului, ce se vedeau pe luncă în jos, și se rugă la boieriu să-i deie ceva de lucru, ca să-și capete mîncare, că uite moare de foame. Boierul numaidecît a poruncit de i-au adus de mîncare din curte și i-a spus, că toate slujbele-s cuprinse, fără, de voiește, gîscariu, adică păcurariu la gîște poate intra din acea minută chiar. Binele se învoi bucuros, mîncă de se sătură, mulțămi lui Dumnezeu și boierului, și merse, să se culce, ca dimineață pînă-n ziuă să primească gîștele în seamă.

A doua zi merse la gîște, iar frate-său Răul era la oi. Cînd fu seara, intră Răul oblu în curte la boierul și-i zise:

— Uite, boieriu dumneata, gîscariul s-a lăudat că în timpul de o zi și o noapte ți-a scoate tot grîul din stoguri, fir de fir, și stogurile vor rămîne întregi de paie goale.

Boierul cam credea vorbele Răului, că pînă într-aceea nu-l prinsese nici cînd cu minciuna. Deci cheamă pe gîscariu înainte și-i zise:

— Să vezi, băiete, să faci ce te-ai lăudat pe cîmp, că de nu, te prind de urechi; bag seama zise mai mult în glumă decît înadins.

— Dar ce să fac, domnule? întreabă Binele; ce m-am lăudat?

— Știi tu bine; ai zis că vei scoate tot grîul din stog, fir de fir, și paiele vor rămîne stog cum sînt; acum să te văd, harnicule, că de nu, vai de urechile tale!

Da unde nu se supără băiatul, da unde nu prinde a plînge și a se tîngui, de gîndeai că lumea piere; nici de cină nu-i trebui, numai se închise în căsuța lui, lîngă cotețul gîștelor, și plînse pînă către miezul nopții. Atunci bătu cineva la ușă.

— Cine-i? întrebă băiatu.

— Eu, furnicarul, răspunse cineva de la ușă, lasă-mă înlăuntru. Și-l lăsă înlăuntru.

— Fătul meu, știu eu năcazul tău; că eu sînt craiul furnicarelor și al furnicilor, dar culcă-te și dormi fără frică, că mîni în zori de zi grîul va fi ca ales pe masă. Apoi se duse craiul furnicilor la stog și se sui în vîrful lui, iar furnicile toate din lume erau prin stog și așa erau de multe, cît abia la 3-4 ajungea cîte un grăunț de grîu. În cîteva ceasuri grîul era ca ales pe masă. Binele s-a uitat la ele în tot timpul acela și se minuna de hărnicia lor și-i părea bine, că mai ieri alaltăieri nu l-a mîncat într-o bobotă de foame.

Pînă-n ziuă se sculă boierul să vază minunea, și în adevăr se minună de ce văzu și lăudă pre băiețan; ba nu se putea destul mira, cum un biet băiat de la gîște să facă lucruri, care n-ar fi în stare să le facă nici cei mai procopsiți curteni.

A doua seară iar vine Răul cu o minciună la boierul, care minciună i-o și crede cela mai înainte de a i-o spune. Îi spune adică, că uite gîscarul s-a lăudat, că pînă dimineață din paluta boierească, numai de ar voi el, ar putea face o mănăstire de ceară. Lucru mare acesta, și cum îl auzi boierul, îi și veni gustul să-l aibă. Ce gîndiți d-voastră: mănăstire de ceară! Deci cheamă băiatul înainte și-i zise:

— Pînă dimineață să-mi faci din paluta cea mare o mănăstire de ceară!

Supărarea băiatului nu se poate spune, și plînsul lui și necazul lui. Dar colo către miezul nopții cine-i bate în ușă? Crăiasa stupilor, pe care mai ieri – alaltăieri în foamea lui era cît pe aci să o mănînce. Ea-i spuse, să nu se supere, că va fi cum va voi Dumnezeu. Și porunci tuturor albinelor din lume și din țară să se adune, și toți păreții palutei să-i îmbrace în ceară și pe pereți să facă icoane din ceară, iar în mănăstire să facă altariu de ceară, și pînă dimineață să fie gata.

Și așa se făcu. Și se bucură boierul cînd văzu acea mîndrenie de mănăstire, cum nu mai era alta în toată lumea, și lăudă pe copil, care amu era cotîngan.

Peste vreo cîteva zile, după ce Răul gîndi și răzgîndi fel de fel de bazaconii, mai veni cu o minciună la boierul. El știa adică, că boierul nu are copii decît o fată, ce se apuca fecioriță, dar feciori nu avea niciunul. Deci Răul, zice către boier, că uite Binele s-a lăudat că peste noapte-i poate aduce de la zîne un copil cu părul de aur. Boierul, dorind foarte să aibă un fecioraș, și văzînd cîte lucruri frumoase a făcut Binele, crede, că de bună seamă el așa s-a lăudat, precum îi spune Răul. Deci cheamă pe băiat înainte și-i spune.

— Pînă mîni dimineață lîngă boierița în pat să aflu un copil, nu-mi pasă: adu-l de la zîne, fă ce știi, numai să aibă fecioraș!

Acum încremeni Binele la astă poruncă și intră în casă plîngînd. Dar colo la miezul nopții bătu numai la ușă împăratul cocostîrcilor și-i zise:

— Nu mai plînge, nu te dăoli, că porunca boierului este împlinită; boierița are la sîn un copilaș cu părul de aur, amu i l-am adus de la zîne.

Bucuria băiatului, dar bucuria boierului! Numaidecît cheamă preotul și făcu 2 lucruri: un botez și o logodnă. Logodi adică pe Binele cu fata lui și-i dădu jumătate boieria și moșiile și binele, iar Răul se lăuda – crezînd că așa merg lucrurile numai cum gîndea el – se lăuda, că în ziua nunții va sta în vîrful unei clăi de fîn pînă cînd aceea, dîndu-i-se foc – va arde pînă-n pămînt. Toți se minunau cum va fi lucrul acela, dar cînd colo, Răul arse cu claia împreună, de nu se alese numai cenușă din el. Dar cenușa aceea o suflă vîntul în toate părțile și unde căzu, acolo răsări. De aceea în lumea asta este mai mult rău, decît bine.