Bibi

 

Era un zgomot ciudat, fâșâit de pași, șoapte de glasuri străine, întretăiate de câte o izbucnire nerăbdătoare, apoi tăcere, apoi plânsete înăbușite.

Bibi se trezi supărat și-și frecă ochii somnoroși cu mâinile-i grăsune. O șuviță răzvrătită îi atârna tocmai pe nas, îl gâdila și-l necăjea. De aceea se porni pe scânceală. Dar se opri curând, foarte mirat că nu vine nimeni să-l mulcomească. Se ridică în pătuceanul împrejmuit cu grilaj de lemn, să se uite prin odaie. Nu era nimeni. Nici măcar guvernanta, uscată ca o scândură și cu un neg pe nas, pe care n-o putea suferi, începu iar să mârâie, dar iar încetă singur plictisit. N-avea chef de plâns cu temei, altminteri s-ar fi pornit pe niște țipete de ar fi sculat toată casa în picioare, ca altădată. Era posomorit, parcă i-ar fi dat să bea ceai de siminichie cu sare amară.

„M-a înșelat «scândură», se gândi Bibi cu necaz văzând patul guvernantei neatins. M-a mințit aseară că se culcă și ea, și când colo… Am s-o spun măicuții!”…

Și numaidecât începu să cheme cu glas miorlăit:

— Măicuță!… Măicuțăăă!…

Strigând, văzu pe scaunul de lângă pat niște haine negre, așezate frumos. „Sunt noi”, își zise dânsul, căci pe celelalte le murdărise alaltăieri, când a căzut, jucându-se de-a lunecușul, într-un băligar. Tocmai atunci auzi de-afară și vocea tăticului:

— Mi se pare că s-a deșteptat copilul!… Ia vezi d-ta, mamă…

Bibi se bucură că a venit mama-mare, fiindcă totdeauna îi aducea câte ceva. Bunica își vârî cu băgare de seamă capul pe ușă.

— Te-am prins, te-am prins! țipă Bibi, crezând că mama-mare se joacă de-a ascunselea.

Bunica însă era albă ca varul la față. Numai gropile ochilor îi erau roșii și arse. Veni la patul lui Bibi, îl privi mută, îl luă în brațe și-l sărută pe păr și pe obraji. Bibi simți că l-a muiat de lacrămi și, cuprinzând-o de gât, îi zise:

— De ce plângi, mamă mare?… Te-a certat măicuța?

Bătrâna hohotea de plâns și-l săruta cu foc, iar copilul se gândea foarte grav de ce s-o fi ciorovăind mereu măicuța cu mama-mare. Și deoarece bunica plângea din ce în ce mai avan, începu să plângă și el cu tot dinadinsul. Astfel îi găsi tăticul, care-l ostoi cu glas înecat:

— Fii cuminte, Bibi… Nu trebuie să plângi, înțelegi… Dumnezeu nu vrea să plângi…

Bibi se potoli, iar tăticul, plecând, șopti bunicăi:

— Ce copil simțitor!… A rămas și el singur…

În vreme ce mama-mare îl spăla și-l îmbrăca, Bibi se gândea într-una: „Ce-o fi vrând să-mi ascundă, ce s-o fi întâmplat?” Și apoi întrebă deodată:

— Mamă-mare, a murit măicuța?

Bunica încremeni o clipă, pe urmă îl strânse în brațe cu ochii scăldați în lacrămi, fără să poată rosti un cuvânt.

„Ori a murit, ori mi-a făcut un frățior”, își zise copilul puțin dumerit. De vreo săptămână măicuța stătea mereu în pat, doctorul cu barbă venea în fiecare zi, iar tăticul spunea că nu e voie să intre la măicuța, că e bolnavă rău și să fie cuminte, să se joace frumos. Bibi repede s-a lăudat la copiii băcanului de peste drum că măicuța lui e bolnavă, dar Puiu i-a spus că dacă nu-l lasă s-o vază, atunci desigur îi face un frățior. Puiu era mai mare și știa bine, căci mama lui mereu îi făcea frățiori și surioare…

După ce l-a gătit frumos, bunica l-a învățat să stea liniștit, că ea trebuie să vază de casă, deoarece guvernanta e prin oraș după cumpărături. Și l-a lăsat singur.

Bibi s-a repezit îndată la fereastră. Dacă-i doliu la poartă e sigur că a murit măicuța. Văzu niște oameni mânioși cari bocăneau cu ciocanele și întindeau cearceafuri negre. În mijlocul curții erau câteva sfeșnice mari de argint, fără luminări.

„A murit măicuța”, își zise Bibi, tremurând ușor de mândrie că toți copiii din mahala o să-l invidieze.

Măicuța îi spusese lui odată că pe morți îi pune în groapă și-i acopere cu pământ. Dar Bibi nu credea. Măicuța, de altfel, numai minciuni îi spune, ca să-l sperie să fie cuminte. Mereu zice că-l vinde la țigani, când plânge, și tot nu l-a dat, măcar că de câte ori n-au fost țigani prin curte și l-ar fi putut vinde!… Așa-i măicuța, toată ziua cu gura pe dânsul: „Ia seama, Bibi, să nu cazi; să nu ieși din curte, Bibi, că te calcă vreo trăsură; stai frumos la masă, Bibi; nu te scobi în nas, Bibi!”

Stătu multă vreme la geam, cu degetul în gură. Vedea mereu intrând și ieșind o droaie de străini, în sfârșit, plecă grăbit și tăticul. Pe Bibi îl cuprinse acum o dorință mare de-a fi mai aproape de oamenii cu ciocanele și cu sfeșnicele. Măicuța nu mai are să-l certe, că-i moartă, iar de mama-mare nu i-e frică. Deschise ușa încetișor, trecu prin sufragerie, unde nu era nimeni, și se strecură prin antreu, printre o mulțime. De lume necunoscută, care nici nu-l luă în seamă…

Admirația pentru lucrători îi scăzu însă curând, când peste drum, pe trotuar, zări pe copiii băcanului, care se uitau cu jind la poarta cernită. În câteva clipe Bibi îi aduse în curte, le povesti că măicuța a murit, le arătă sfeșnicele, și copiii înghițeau în sec de emoție. Apoi se învoiră cu toții să se joace de-a mortul. Bibi se întinse pe jos, iar ceilalți îl bociră cu însuflețire. Pe urmă trecu Puiu la rând să facă pe mortul și ceilalți îl înhățară de picioare să-l târască spre fundul curții, unde era cimitirul. Bibi, reprezentând muzica militară, pășea în fruntea lor cu mâinile pâlnie la gură și urla din răsputeri un marș funebru improvizat… Cortegiul însă n-apucă să ajungă la cimitir, căci între timp sosi din oraș guvernanta, care, scandalizată, goni copiii, iar pe Bibi îl ocărî că și-a murdărit hainele noi și-l porni binișor în casă…

Până după amiazi Bibi a stat închis în odaie, mângâindu-se cu calul de lemn, căruia îi rupsese deunăzi coada și căruia acum i-a scos ochii, ca să vază dacă nu curge sânge.

După masă veni guvernanta și-l duse la măicuța.

Odaia măicuții era parcă mai frumoasă. Se scosese toată mobila, și-n mijloc erau niște trepte, și pe trepte un pat ciudat, și în patul acesta era măicuța, galbenă, îmbrăcată într-o rochie albă de dantele, cu ochii închiși, cu mâinile încrucișate pe piept, învălită cu o pânză subțire și albă ca hârtia, care atârna până jos. Și în sfeșnicele mari ardeau luminări groase. Și pe trepte flori multe risipite și coroane cu panglici în toate culorile. Și un miros bun și un fum albăstriu care-l zgârna în gât…

Guvernanta îl sui pe trepte și-i șopti să stea în genunchi, iar Bibi se uită să vază dacă măicuța se mișcă, aducându-și aminte că Puiu, când făcuse pe mortul, mereu dăduse din picioare.

În odaie erau mulți străini și multe cucoane cu batistele în mână. Toți priveau posomoriți pe măicuța și vorbeau, dar așa de încet, că nu se auzea decât un mormăit prelung. Cucoanele își suflau mereu nasul, unele plângeau domol, iar altele se ștergeau la ochi ca să-i teșească și să pară că plâng…

A doua zi toată lumea păru zăpăcită și nimeni nu s-a mai sinchisit mult de dânsul. Astfel, apoi a putut să adune în tihnă toți copiii de pe uliță, să discute și să vază cu de-amănuntul dricul, caii împopoțonați și pe oamenii cei mânioși de ieri, care acuma erau îmbrăcați în haine cu fireturi, pălării caraghioase și mănuși albe.

Mama-mare l-a luat și pe el la cimitir într-o trăsură cu coșul ridicat. Îi părea foarte rău că-i coșul ridicat și nu-l pot vedea copiii, dar mai ales că n-a fost muzică militară și soldați.

Bibi s-a mirat însă mult când a băgat de seamă că se întorc de la cimitir fără măicuța. Asta n-o mai înțelegea. Adică măicuța rămâne cu adevărat în groapă? Dar atunci el cum rămâne? Cine-a mai văzut copil fără măicuță? Ca să lămurească chestia aceasta, întrebă brusc pe mama-mare:

— Măicuța când vine acasă de la cimitir?

Bunica iar plânse cu hohot și-l umplu de lacrămi și de sărutări.

— Nu mai vine măicuța, mititelul mamii… Tu nu mai ai măicuță…

Bibi se posomori… Asta nu se poate! Și începu să bocească…

— Vreau să mă duc la măicuța…

Câteva zile Bibi a fost foarte stânjenit. Pe urmă s-a împăcat. De unde înainte copiii băcanului nu puteau veni la dânsul decât pe furiș și nici el nu se putea duce pe la ei, acuma toată ziua erau împreună. Tăticu îi dădea voie. Numai guvernanta se făcuse mai rea, îl bruftuluia și-l amenința c-o să-i rupă urechile.

Bibi se mai gândea uneori la măicuța, mai ales seara și când ploua. Și atunci plângea… Guvernanta îl zgâlțâia și-l întreba ce-i lipsește, dar el nu voia să-i spună că i-e dor de măicuța. Dimineața însă îi părea bine că nu-i măicuța, fiindcă nu-l mai spăla nimeni cu săpun, să-l usture ochii.

Cu tăticul o ducea acum foarte bine. Îi făgăduia mereu că are să-i cumpere fel de fel de jucării și bunătăți, nu-l certa niciodată, iar seara se jucau și făceau împreună câte și mai câte nebunii.

Într-o zi apoi tăticul îl luă pe genunchi și-l întrebă:

— Ce zici, Bibi, să-ți cumpăr o măicuță nouă?

Copilul se gândi puțin și răspunse:

— Vreau, dar să-mi cumperi și ghete și un cal adevărat…

Pe urmă tăticul veni cu o doamnă cu rochia roșie și cu ochelari pe nas și-i zise:

— Uite, Bibi, asta va fi de-acuma măicuța ta!

Bibi o privi bosumflat. Nu-i plăcea, deși doamna îi zâmbea foarte dulce și dădea mereu să-l mângâie pe păr.

— Vrei, micuțule, să fiu eu măicuța ta?

Bibi răspunse scurt și morocănos:

— Nu.

Tăticul a râs, iar doamna cu ochelari a zâmbit acru 5 și a zis:

— Are să se obișnuiască cu mine și are să mă iubească, sunt sigură… Nu-ți închipui cât îmi sunt de dragi copiii!…

Peste câtva timp, apoi, Bibi a văzut că doamna io cu ochelari a venit și s-a așezat de-a binelea în casă. La masă ședea în locul măicuții, dormea în patul măicuții și-i spunea într-una că ea e măicuța. Bibi o ura ca și pe guvernantă, dar tăticul o iubea, mereu o mângâia, îi zicea „Mico” și o pupa până-i cădeau ochelarii. „Prost mai e tăticul!” își zicea Bibi, neputând înțelege cum poate să-i fie dragă o cucoană cu ochelari.

Încetul cu încetul, însă, Bibi s-a obișnuit și cu doamna aceasta, cum se obișnuise și cu guvernanta, îl mai ocăra ea uneori, dar îl lăsa în voie să alerge, să se joace de dimineață până seara. Guvernantei îi dădu drumul, ceea ce pe Bibi l-a bucurat, fiindcă „scândura” tot îl mai necăjea și-l certa din când în când.

S-a întâmplat, însă, că o dată Bibi a sosit acasă de la copii mai târziu. Tăticul venise de la biurou și-l căutase și se înfuriase că copilul s-a făcut o haimana. L-a dojenit aspru, și Bibi tremura ca varga că o să mănânce și bătaie. Și tocmai atunci a sărit și doamna cu ochelari cu gura:

— E un copil foarte rău crescut… Toată ziulica nu-l poți strânge de pe uliți… Eu degeaba îl învăț, că nu mă ascultă…

— Nu ți-e rușine, Bibi, să nu asculți pe măicuța noastră? a zis tăticul indignat. Te rog, Mico, să-l pedepsești când nu te-o mai asculta! Să fii foarte severă cu dânsul, te rog!…

Și din seara aceea Bibi o duse rău de tot. Doamna nu-i mai dădea voie să iasă din curte, iar când ieșea fără voie, îl huiduia și-l trăgea de urechi. Și-a făcut o nuielușă, cu care-l pleznea de câte ori se întâmpla să greșească. Și nuielușa ustura strașnic. Bibi mârâia și se gândea să-i spună tăticului cum îl bate doamna cu ochelari. Dar îi era frică să nu-l bată pe urmă și mai rău, căci în fața tăticului îl alinta și-i vorbea blând: puiule și micule și drăguțule… Mângâierile acestea parcă îl dureau pe Bibi mai mult decât nuielușa…

Uneori doamna cu ochelari totuși dădea voie copiilor de peste drum să mai vie să se joace. Bibi nu mai avea chef de jocuri ca odinioară. Se făcuse posac și trist. O singură dată a putut-o tuli și el la copiii băcanului. Și băcănița, văzându-l abătut, l-a întrebat:

— Care măicuță-i mai bună, Bibi, cea moartă, ori asta?

Și Bibi a răspuns îngândurat, posomorit:

— Cea moartă era bună, dar era cam mincinoasă, că mereu zicea c-o să mă bată și tot nu m-a bătut niciodată. Asta însă cum zice, cum dă…