Berck, orașul damnaților

Berck, orașul damnaților de Max Blecher

Există pe linia ferată Paris-Boulogne o stație unde toate trenurile se opresc mai mult cu o minută. E Rang-du-Fliers, gara de legătură cu Berck-ul.

Călătorul neprevenit, care își freacă somnoros ochii și privește aici afară pe geamul vagonului, are o clipă o viziune de coșmar.

În timp ce în toate stațiile el e obișnuit să asiste la forfoteala bine cunoscută a călătorilor ce urcă și scoboară grăbiți scările trenului, aici, cu infinite precauțiuni, infirmieri și hamali coboară din vagoane tărgi cu bolnavi cadaverici. Schilozi umblând în cârji și rahitici agățați disperat de brațul tare al însoțitorilor. Sunt pelerinii Berck-ului, orașul-sanatoriu, orașul cel mai impresionant din lume, Mecca tuberculozei osoase.

Toată lumea aceasta ia loc într-un tren mic ca o jucărie, cu o locomotivă ce seamănă mai degrabă a cămilă și care pornește încet, gâfâie zgomotos și scoate fum mult — mult prea mult fum pentru distanța de cinci kilometri pe care o parcurge. E faimosul tortillard, trenișorul pentru Berck, plin întotdeauna cu bolnavi și rude de-ale bolnavilor.

În timpul traiectului se vorbește, evident, numai despre boală, bolnavi, leacuri și tratamente. Se discută, cred, în trenișorul acesta mai multă patologie decât în toate Academiile de Medicină la un loc.

Călătorul inițiat dinainte că la Berck cinci mii de bolnavi zac imobilizați în ghips, se așteaptă oarecum ca din primele momente când va pătrunde în oraș să vadă pretutindeni semnele revelatoare ale acestei singulare și triste caracteristici. E foarte mirat când debarcă într-un orășel banal de provincie cu o Avenue de la Gare identică cu aceea din toate orășelele de provincie franceze, cu o stradă comercială banală, cu lume ce umblă după târguieli ca oriunde aiurea, cu casei vechi și desuete ce miros de departe a mucegai și aer închis.

Contactul cu adevărata fizionomie a Berckului se face însă brusc la un colț de stradă când apare întâia trăsură de bolnav. Impresia este stupefiantă.

Închipuiți-vă un fel de landou rectangular cu coviltir la spate, un fel de ladă, un fel de barcă pe roate în care zace un om culcat, înfășurat în cuverturi, care mână calul. Ați crede poate că e vorba de cineva care șade foarte înclinat într-o trăsură, într-o poziție confortabilă și oarecum normală. Nu. Bolnavul e complectamente culcat pe un cadru de lemn așezat în trăsură și privește strict în sus și nicăieri altundeva. El nu întoarce capul nici la dreapta, nici la stânga, nu-l ridică, nu-l mișcă: se uită fix deasupra lui într-o oglindă prinsă într-un suport ce poate fi mișcat în toate direcțiile. Trăsura înaintează, cotește, evită un copil, se oprește în fața unui magazin și conducătorul ei a rămas tot timpul cu privirile pierdute în înălțimi, în timp ce mâinile trag hățurile într-o parte și alta cu gesturile orbului ce înaintează în propriile lui tenebre. Este în fixitatea acestei priviri în oglindă ceva ireal și trist, ceva ce seamănă într-adevăr cu umbletul orbilor care tatonează febril trotuarul cu bastonul, în timp ce ochii albi privesc indefinisabil în vag.

Bolnavul din trăsură e de altfel îmbrăcat corect, are haină deschisă, cravată, batistă albă în buzunarul de sus și mănuși.

Cine ar bănui că sub cămașă el poartă o carapace de ghips, o adevărată capcană ermetică pe măsura corpului, o zale rigidă și albă, pe care, poate, n-a dezbrăcat-o de trei luni?

Ceva despre ghips

…Căci Berckul este orașul imobilității și al ghipsului. Aici vin din toate colțurile lumii oasele frânte și roase ca să fie îndreptate și consolidate. Gibozități ce diformează coloana vertebrală în ondulații serpentine, articulații dezlânate, vertebre cariate, degete scâlciate, coruri ieșite în afară, picioare strâmbe speră toate în minunea ghipsului. Ghipsul fixează, îndreaptă, sudează. La Berck ghipsul e materia specifică a orașului așa cum la Creuzot e oțelul, la Liverpool cărbunele și la Baku petrolul.

Sunt ghipsuri care strâng numai un deget și altele care îmbracă tot corpul. Sunt ghipsuri ca niște jghiaburi din care bolnavul iese când vrea și altele închise hermetic ce rămân pe corp luni de zile. Acestea sunt cele mai îngrozitoare. în afară de chinul uscării ghipsului direct pe trup când timp de trei zile bolnavul zace într-un fel de mocirlă rece și apăsătoare, el va mai trebui să sufere timp de câteva luni chinul imposibilității de a se spăla. Cum lesne se înțelege, se formează în acest timp pe piele un strat gros de murdărie care irită prin mâncărimi și usturimi infernale. Asemenea ghipsuri închise se fac însă azi din ce în ce mai rar.

Un oraș orizontal

Într-o broșură-ghid pe care o puteți cumpăra la prima librărie din cale veți ceti că Berck-ul ocupă pe țărmul Canalului Mânecii o situație cu totul excepțională datorită golfului Authie care dirijează curenții marini în anumit sens favorabil acestei localități.

Veți mai afla de acolo că aerul la Berck este nemaipomenit de curat, extraordinar de pur, cel mai pur aer din lume, cu numai patru bacterii pe metru cub, în timp ce aerul din Paris conține peste nouă sute de mii de bacterii în același volum. Pentru un bolnav ce vine să-și caute de sănătate și știe că va trebui să zacă ani de zile la Berck, indiciul nu e lipsit de importanță.

Și totuși vă pot afirma că niciunul, absolut niciunul din cei cinci mii de bolnavi ai Berckului n-a venit aici atras de reclama curenților marini sau de aceea a purității aerului.

Secretul acestei aglomerații de bolnavi e altul: la Berck infirmii, schilozii, paralizații, dezmoșteniții vieții, cei care în alte orașe trăiesc ca niște adevărați paria ai societății, ascunși de familii, închiși în odăi nesănătoase, umiliți profund de viața care se desfășoară sfidătoare în jurul lor, la Berck redevin oameni normali.

Ei au la dispoziția lor un oraș întreg organizat în așa fel, încât culcați, și fără a înceta nicio clipă tratamentul lor, ei să poată avea viața cea mai normală posibilă.

Culcați ei „merg” la cinematograf, culcați se plimbă cu trăsura, culcați stau în localuri de petrecere, culcați „merg” la conferințe, culcați își fac vizite.

Cărucioarele lor pot pătrunde în orice casă din Berck, în orice local, orice magazin: la Berck nicio casă n-are prag. Cineva a organizat aici viața răsturnând-o cu 90 de grade și viața orizontală s-a dovedit perfect posibilă.

În hotelurile mari unde bolnavii stau în odăi ce n-au nimic deosebit de alte odăi de hotel, există și săli de mâncare pentru ei, unde sunt transportați cu căruciorul la fiecare masă.

Aspectul unei astfel de săli este în același timp straniu și fastuos. Fastuos fiindcă seamănă cu un festin roman la care toți invitații stau culcați, și straniu fiindcă paloarea maladivă a convivilor te face să te gândești la nu știu ce nuvelă halucinantă de Edgar Poe.

Spectacolul cel mai neașteptat este poate cel estival, pe plajă, când bolnavii sunt înconjurați de cele mai frumoase femei cu care flirtează. Și flirturile acestea nu sunt întotdeauna inocente. V-am spus doar că bolnavii vin la Berck fiindcă acolo redevin oameni normali…

Sunt desigur și drame, și prăbușiri sufletești îngrozitoare. La Berck ele duc însă rar la deznodăminte tragice. În iarna trecută doi îndrăgostiți — o exaltată și un bolnav incurabil — s-au sinucis la Berck sub crucea unui calvar. Cazul a făcut senzație și reporterii parizieni au brodat articole frumoase despre tragediile Berck-ului. Adevărul însă este că asemenea cazuri sunt cu totul excepționale.

În ritmul absorbant al vieții aproape normale pe care o duc acolo, bolnavii își suportă cu ușurință nenorocirea.

E miracolul moral al Berck-ului.

Ce este o gutieră?

Plimbările cu trăsura sunt o veritabilă providență pentru bolnavi.

E însă o providență costisitoare și luxoasă. Bolnavii plătesc la Berck între 25-30 franci pentru câteva ore de trăsură. Municipalitatea, spre marele regret al bolnavilor și al vizitatorilor Berck-ului, n-a intervenit niciodată pentru o reglementare a prețurilor de locațiune. Bolnavii plătesc astfel aproape cincizeci de lei pe ceas, în banii noștri, adică aproape cam tot atât cât i-ar costa consumația benzinei unei splendide mașini. La Berck, trăsura cu cal, după cum vedeți, reprezintă aproximativ luxul de a poseda un Rolls-Royce.

În asemenea condiții binefacerile aerului marin și agrementul plimbărilor ar rămâne exclusiv rezervate unui număr restrâns de privilegiați dacă Berckul n-ar cunoaște și o providență pentru cei lipsiți de mijloace materiale și care se numește gutiera. Gutiera este o invenție care transformă un bolnav într-un om sănătos. Ea cumulează funcțiile patului, a trăsurii și a picioarelor. O gutieră este un cărucior cu patru mari roți de cauciuc, cu un cadru pe măsura strictă a corpului, pe care zace bolnavul, cu arcuri puternice între cadru și roți care amortizează toate șocurile și asperitățile drumului.

În sanatoriile pentru bolnavii lipsiți de mijloace, unde sălile sunt colective și bolnavii stau în paturi, gutiera nu este utilizată decât pentru plimbarea pe țărmul mării. În anumite hoteluri și vile particulare însă bolnavul nu părăsește niciodată gutiera. El doarme pe ea, mănâncă pe ea, iese la plimbare pe ea.

În odaia lui, bolnavul, lăsând să-i atârne mâinile, poate conduce roțile în toate sensurile. Am văzut bolnavi „mergând” astfel la raftul bibliotecii să-și ia o carte sau plimbându-se pe coridoare singuri.

Când un bolnav are nevoie de vreo cumpărătură în oraș, se telefonează imediat la un sanatoriu din apropiere și un fost bolnav sau un convalescent vine să împingă gutiera în oraș.

Pentru treaba asta el ia cinci franci. Un om la Berck este mai ieftin decât un cal și face cam aceleași servicii. Hoteluri și sanatorii

Cărțulia de propagandă a Berck-ului zice clar: „există la Berck instituții de îngrijit bolnavii pentru toate pungile”. Lucrul acesta este perfect adevărat. Diferența însă între un hotel up to-date și un sanatoriu „cu prețuri reduse” este cam aceeași ca între domnul bine îmbrăcat în haine gris-cendre, cu floare la butonieră, și cerșetorul în zdrențe care îi întinde mâna să cerșească.

Toate hotelurile mari ale Berck-ului au peluze splendide cu flori, terenuri de tenis, ascensoare și apă curentă. Toate sanatoriile „cu preț redus” au pereții umezi, coridoarele rău mirositoare și podelele murdare. Diferența de tratament moral și clinic în aceste două categorii de instituții corespunde în totul aspectului exterior. Fac excepție — și o foarte onorabilă excepție — la această stare de lucruri două mari spitale pentru săraci din Berck, admirabil și foarte cinstit organizate. Este „Spitalul Maritim” aparținând asistenței publice din Paris și „Spitalul Franco-American”, operă de binefacere. Nenorocirea este însă că în primul nu sunt primiți decât parizieni, iar în cel de-al doilea locurile sunt foarte puține. Bolnavul lipsit de mijloace, în imposibilitatea de a intra în una din aceste instituții, cade dar fatal pradă antreprenorilor de sanatorii „cu preț redus”.

Berck, orașul damnaților

Cinci mii de bolnavi de tuberculoză osoasă zac la Berck imobilizați în ghips, așteptându-și vindecarea, îngrozitoarea boală alege cu predilecție încheieturile — vertebrele, șoldul, genunchiul — și o încheietură atacată trebuie imediat imobilizată. Cinci mii de bolnavi zac întinși în cărucioare și paturile lor, pierduți în reverii, cufundați în lecturi fără sfârșit, dematerializați în contemplația infinită a imensităților oceanului.

Vindecările vin încet, îngrozitor de încet, dar vin. Ele ating azi proporții nesperate vreodată. În 50 de ani de când există Berckul, printr-o organizare terapeutică rațională și mereu perfecționată s-a reușit să se scoboare mortalitatea tuberculozei osoase de la 80% cât era în secolul trecut, la 5%; este un rezultat unic în analele medicinii.

în plus bolnavii duc la Berck o viață normală și blestemul îngrozitoarei constrângeri fizice la care sunt supuși li se pare mai suportabil în mijlocul comunității de cazuri aproape identice.

Viziunile impresionante nu lipsesc însă de la Berck. De la încărcarea bolnavilor în trăsuri care seamănă atât de mult cu punerea sicriilor în dricuri (trăsura ca și dricul are un rulou pe care cadrul bolnavului alunecă înăuntru), până la spectacolul bolnavilor asudați ce tricotează în soare ca să câștige din munca lor câțiva bani de la vilegiaturiști, Berck-ul e plin de scene dramatice și impresionante. N-am văzut însă nimic mai sfâșietor, mai profund uman și mai trist decât liturghia de Crăciun la Berck.

Catolicii sărbătoresc în biserică la miezul nopții venirea pe lume a copilului Isus.

Nimic mai impresionant decât emoția extraordinară a bolnavilor, paloarea lor extatică, în tăcerea solemnă a bisericii la miezul nopții.

Ici-colo, o mamă, o rudă plânge sfâșietor în batistă, în timp ce preotul împarte sfânta cuminecătură bolnavilor — transfigurați și tremurânzi când primesc divinul har.

În momentul „elevațiunii”, când toți credincioșii îngenunchează, bolnavii își duc doar simplu mâna la ochi.

În biserică tăcerea atunci se face mai adâncă, mai copleșitoare, în timp ce afară rafalele de ploaie se izbesc în scânduri și vântul urlă o melopee sinistră, ca o chemare a tuturor damnaților din lume, ca un plâns universal, răscolitor.