Bene-merenti

Salt la: navigare, căutare
Bene-merenti
de Ion Luca Caragiale



Între noi literații, se vorbește foarte adesea despre Bene-Merenti. Unii doresc să-l aibă, alții nu, ba chiar propagă cu mai mult sau mai puțin spirit un dispreț suveran pentru o așa copilărească dorință, în genere — se brodează, cu sarcasm, sau mai bine cu parapon, pe tema lipsei de merit a multor dintre medaliați și pe meritele patente ale celor ce n-au obținut încă această medalie.

Iată aci o deosebită opinie:

Să procedăm metodic.

Oamenii toți se-mpart în două mari categorii:

I. Cei cari au Bene-Merenti;
II. Cei cari nu-l au.

Sperăm că nimeni nu va fi deocamdată de altă părere - aminteri n-am putea continua.

Acum întrebăm:

1. Dintre toti câți îl au, nu-l merită nici unul?
2. Toți câți nu-l au, l-ar merita toți?

Noi credem că nu se poate răspunde, după bunul-simț elementar, la aceste două întrebări decât așa:

La întâia: da, dintre toți câți au Bene-Merenti, unii îl merită;

La a doua: nu, nu toți câți n-au această medalie ar merita s-o aibă.

Că nici nu s-ar putea altfel!

Indiferent de meritul ce-l avem fiecare, noi, oamenii, iubim distincția în genere, și, tocmai pentru aceasta, unele distincții nu le dorim, ba, uneori, chiar le respingem cu mai multă sau mai puțină ostentațiune.

Toți avem în căleala firii noastre o picătură cât de mică de deșertăciune.

Unul dorește o decorație din partea suveranului; altul vânează aplauzele unanime ale unei adunări, la rigoare ale unei adunături — aceea încă și mai suverană; al treilea, mai puțin politic, suspină după un trandafir de la o fată în mijlocul atâtor alți dănțuitori...

Unul doreșre a fi distins de cei mai mulți; altul, de cei mai puțini; acesta, de unul singur; acela, de... una singură, și alții, de cine știe cine; în sfârșit, Dumnezeu să ne mai înțeleagă!

Ce e asta?

E că pe toți aceeași pornire îi îndeamnă să dorească distincția — necesitate imperioasă ce o are omul de a găsi, măcar într-o privință, împărtășite și de către altcineva părerea deosebit de simpatică și considerația ce le are el însuși despre sine însuși.

Așa, putem zice că toți — fie-le dorința înaltă, meschină, rară, banală, scl. — toți, — de la prințul catolic, servitor fidel și fervent al Sfântului Scaun într-o viață de peste optzeci de ani, aspirând la acolada Papii de la Roma, și până la băiețelul din clasa întâia rurală ce dorește o biată coroană de merișor la Sîmpietru din mâna primarului local, — toți, toți dorim disrincția.

Deci, nu e o rușine s-o dorim, fiecare după pornirea sufletului său, de-o merităm sau nu; nu e rușine, căci e inevitabil uman s-o dorim. E rușinos numai să-ntrebuințăm mijloace nepermise, sau de nemărturisit, spre a o căpăta, și, în orice caz, e ridicul s-o dorim prea mult și s-o prețuim peste măsura cu care o prețuiește acel ce trebuie să ne-o acorde, — e nedemn pentru noi să ne înjosim meritul real, punându-i mai presus în conștiința noastră o răsplată din partea altuia.

Nu e vorba, lumea, voi să zic opinia mai luminată, poate avea un sentiment, nu bine hotărât, dar totuși destul de sigur, despre o echitabilă împărțire a unei distincțiuni oarecare. Fiindcă însă acel chemat — și acela e autorizat prin propria noastră dorință - să ne decearnă distincția e și el semenul nostru, va fi si el supus erorii; va putea judeca greșit meritele omenești; va fi expus a atârna bucuros (ca, de regulă, toți oamenii) de partea aceluia ce-i va ști atinge mai bine partea slabă a lui. În fine, el va putea să distingă altfel decât noi, cari ne credem totdeuna cei mai îndreptățiți la distincția ce dorim de la dânsul, și astfel să se înșele întrucât ne privește, fie că ne va uita, fie că, și mai rău, va lua în seamă pe altul.

Pentru aceea nu e în lume distincție publică sau privată care să fie perfect de echitabil acordată, sau, mai bine zis, împotriva împărțirii căreia nimini să nu poată imputa ceva.

Tot pentru aceea, toți, fiecine după sentimenml său, avem dreptul s-o dorim disrincția și s-o sperăm, precum asemenea toți avem și sorți să o căpătăm.

Dar tot pentru aceea, și dorința distincției, și mândria c-a obținut-o, și mâhnirea că n-o are încă trebuiesc să fie moderate la omul în adevăr deosebit, și numai la omul de rând, care este cu atât mai plin de sine cu cât e mai gol, pot fi excesive.

Căci dacă fudulirea cu medalia Bene-Merenti, ca să revenim la dânsul, face, mai cu seamă din partea celui ce nu o merită, o impresie ridiculă, apoi desigur fac, mai ales din partea celui ce ar merita-o, o impresie foarte penibilă ciuda si paraponul că n-a căpătat-o încă.