Basarabia (Eminescu)

Jump to navigation Jump to search
Basarabia
de Mihai Eminescu


BASARABIA

I. NUMELE ȘI ÎNTINDEREA EI

În toate întâmpinările de până acum, în scrisoarea d-lui X, din “Le Nord”, în articolul puțin politicos al gazetei rusești “Viedomosti”, în răspunsul unui rus către Alecsandri găsim repetându-se cu stăruință că Basarabia este din numărul provinciilor cucerite de ruși cu sabia de la tătari și de la turci. Convingerea noastră este însă că, din veacul al patrusprezecelea începând, Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a turcilor sau a tătarilor, ci a unui stat constituit, neatârnat, deși slăbit și încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era proprietarul locului și dacă reprezentanții statului moldovenesc, Domnii, ajunseseră atât de slabi încât dreptul nostru era dezbrăcat de putere și nu putea să se apere, aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunțat vrodată la dânsul. Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-l pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de rațiuni de stat, fie izvorâtă din orice alte considerații, nu se modifică și nu se nimicește decât din momentul în care renunțăm la el.
Cum că aceasta nu e numai opinia noastră, ci chiar aceea a diplomației rusești se dovedește din istoria celor din urmă 150 de ani. De câte ori Rusia stipula ceva în favorul Principatelor în tratatele ei cu Turcia, ea se provoca totdeauna la drepturile imprescriptibile, ab antiquo, la capitulațiunile Principatelor. Același Rumianțof de care d. X pretinde c-ar fi cucerit Basarabia de la tătari realipește Basarabia și Hotinul la Moldova, Giurgiu și Brăila la Valahia.
Rumianțof se învoiește cu desființarea mitropoliei Proilabului (Brăila), creată de greci pentru părțile pe care, din cauze militare, turcii le ocupase, și permite mitropolitului Moldovei să alipească din nou, precum era din vechime, Basarabia la eparhia Hușilor, Hotinul la eparhia Rădăuților, Giurgiul și Brăila la eparhia Râmnicului.
Prin urmare Rumianțof, contemporan cu acele cuceriri, el însuși cuceritorul, știa mai bine ale cui erau acele locuri, știa mai bine că tătarii n-ar fi avut nevoie de mitropolit și de episcop, știa cu un cuvânt că locurile erau ale Moldovei. Cum că această conștiință de drept nu s-a stins niciodată în Moldova vom avea ocazia de a o dovedi pas cu pas. Pas cu pas vom dovedi totodată că ocuparea părților din Moldova și Tara Românească n-a fost decât militară, că ea avea cel mult caracterul administrației trecătoare pe care și rușii o introduc în campanie prin provinciile inamice și că, oriunde erau a se hotărî chestiuni de proprietate unde puterea juridică a statului se manifesta, statul moldovenesc hotăra pe acest pământ ocupat de turci. Cazurile de reclamații sunt tocmai cu tătarii ce locuiau în Buceag, cărora domnia Moldovei le hotărăște locul unde le este învoit a fi așezați, măsoară acel loc și-l hotărnicește, deși domnia era fanariotă, deși slabă, deși locul era ocupat de trupe turcești.
Dar până a sosi la capătul veacului al 17-lea și la începutul veacului al 18-lea, la slăbiciunea statelor noastre sub fanarioți, a cărei cauză e tocmai Rusia și alianța nefericitului Cantemir cu Petru cel Mare, vom stabili mai întâi drepturile țărilor pentru timpuri în care nu era vorba de precumpănire turcească la noi.
Acest petic de pământ, precum îl numesc corespondenții ziarului “Le Nord”, locuit de tătari sub corturi și de alte neamuri pe jumătate sălbatice, care-și datorește scoaterea lui din întuneric unor generali “d’un renom populaire”, ca Rumianțof și Sumarow, are cu toate acestea un nume care țipă sub condeiele rusești.
A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominațiunii rusești. Numele Basarab și Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.
D’Ohsson, în Histoire de[s] Mongols (T. I, p. XXXV), ne spune că existau în arhivele hanului mongol din Persia fragmente istorice de o recunoscută autenticitate, scrise în limba și cu caractere mongole, pe care însă prea puțini oameni le puteau citi. Pentru ca aceste fragmente să fie pricepute și de public, sultanul Mahmud Gazon Khan a voit ca ele să fie adunate într-un trup de istorie și a însărcinat cu această lucrare în anul 1303 pe medicul Fazel-Ullah, poreclit Rasid.
Medicul Fazel-Ullah-Rasid compilează deci cronica lui după fragmente mongolice, și sub anul 1240 povestește următoarele:

În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munții Galiții, pentru a intra în țara bulgarilor și a ungurilor. Orda care merge spre dreapta, după ce a trecut țara Aluta, îi ieși înainte Basarab-ban cu o armată, dar e bătut. Cadan și Buri au mers asupra sașilor și i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din țara sașilor peste munți, intrând la Kara-Ulaghi și a bătut popoarele ulaghice.

Așadar principii tătari au bătut pe Kara-Ulaghi, adică pe negri-valahi (Kara-iflak μαύρόζ Βλαχοζ) , ba înaintea unuia i-a ieșit o armată comandată de Basarab-ban.
În Annales Polonorum vetustiores, scrise se vede între anii 1248-1282 (publicate întâi de Sommersberg, analizate de Lelewel) se găsește însemnat pentru anul 1259:

Tătarii, după ce subjugaseră pe besarabeni, pe litvani, pe ruteni și alte neamuri, au luat cetatea “Sandomir”, sau, latinește, Thartari, subiugatis Bessarabenis, Lithvanis, Ruthenis etc.

Regele maghiar Carol-Robert, într-o diplomă din a[nul] 1332, povestește bătaia ce o pățise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în țara noastră: In terra transalpina per Bazarab, ilium Thocomery (Féjer Vlll, 3, 625).
Din acest Tugomir-Basarab, care trăia pe la 1300 și ceva, s-a născut Alexandru, cel pomenit în diploma de mai sus, care a trăit până la 1360; din Alexandru s-a născut Vladislav și Radu Negru, din Radu Negru Dan și Mircea cel Mare (—1418).
Cam într-o sută de ani, de la Tugomir până la capătul domniei lui Mircea, Țara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgărașului și Omlașului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării și țări tătărești nenumite mai de aproape. În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latinește ale domnilor, în scrieri contemporane: Basarabia. Una din aceste posesiuni a fost și acest lambeau de terre de pe care Rumianțof și Sumarov pretind a fi cules tătari de sub corturi.
E destul a pomeni că, deși acea familie de Domni s-a stins în linie bărbătească, numele vechi domnesc de Bassaraba se mai poartă și astăzi prin adopțiune de către un boier mare din Țara Românească.
Tot în vremea aceasta a înfloririi voievozilor Basarabi și a țării Basarabia, id est Valahia Moldova poseda teritoriul de la Hotin până în Cetatea Albă, căci la începutul veacului al cincisprezecelea cavalerul Guillebert de Lannoy se întâlnește cu Alexandru cel Bun, merge la Cetatea Albă, care e a Domnului moldovenesc și găsește aici un oraș stăpânit de un pârcălab (Burggraf) moldovenesc și populat cu genovezi, moldoveni și armeni.
Dar despre acestea mai târziu.
Destul numai că, într-o vreme în care abia era viață istorică prin împrejurimi, Basarabia actuală era pământ românesc stăpânit de Domni români. Și ace[a]sta n-o deduc numai istoricii de astăzi, ci Miron Costin însuși; cronicarul cel învățat și mare logofăt în Moldova povestește aceasta în versurile dedicate regelui Poloniei.
Pentru a nu anticipa, reproducem acestea numai pentru a explica numele și a arăta că el este puțin ceva mai vechi decât tătarii de sub corturi ai lui Rumianțof, iar pe acest general rus îl vom găsi, cum am zis, la vremea lui, susținând cu act iscălit de dânsul tocmai teoria contrară celei expuse de corespondenții ziarului “Le Nord”.
Dar lăsând Valahia de o parte, ce se numește astăzi Basarabia?
Trăgând o linie de la Hotin, din Nistru până în Prut, avem o latură; de la amândouă capetele ei tragem câte o linie până în Marea Neagră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie formată prin țărmurile Mării Negre. Acest cuadrilater cam neregulat se numește azi Basarabia, deși fără cuvânt.
După ce Ștefan cel Mare a luat de la Valahia, intre anii 1465-1475, părțile de sud, câte le aveau Basarabii intre Prut și Nistru, aceste părți au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae occupantis, al Basarabilor. Deci nu întreaga țară dintre Prut și Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâșie spre sud, hotărâtă și mică, așa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.
Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezișă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad și ai o latură, apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia latură, apoi luând malul Mării Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra latură; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până la Bender, a cincea latură. Numai pământul cuprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabie; tot ce-i dasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.
Pământul cuprins între aceste cinci linii era împărțit în patru ținuturi: Bugeacul, Cetatea Albă, Chilia și Ismail. Numai în ținutul Bugeacului au locuit tătari cu învoirea Domnilor Moldovei, în celelalte se vor fi răsfirat câte unul-doi, căci nimeni nu poate opri în mod ermetic trecerea unui om, mai ales tătar fiind, peste marginile moșiei lui; dar în sfârșit numai în Bugeac tătarii colonizați s-au bucurat de oarecare privilegii, conces[ii] de proprietarul locului, care era statul Moldovei.
Cu acest pământ ne vom ocupa în numerele viitoare. Statornicind, după cercetările mai noi, originea numelui, după Cantemir, marginile pământului de care e vorba, vom arăta ce soi de tătari au putut culege de sub corturi generalii ziarului “Le Nord”, de la anul 1400 începând și până la 1812, adică în curs de patru sute și mai bine de ani. În treacăt ne vom ocupa și cu cetatea Hotinului.

II. VEACUL AL CINCISPREZECELEA

În numărul nostru de la 20 fevruarie am răspuns deja unui domn X, care adresase din București o scrisoare către directorul ziarului “Le Nord”, spunând în ea că Rusia cucerise Basarabia de la niște cârduri (peuplades) care locuiau sub corturi și erau pe jumătate sălbatice, de la un soi de bașibuzuci odioși, și că din nici un punct de vedere Basarabia prin Tratatul de Paris n-a putut fi considerată ca fiind restituită posesorilor ei legitimi.
Prin documente publicate în mare parte în arhive slave chiar am arătat că tătarii d-lui X, care ar fi fost în trecut les possesseurs légitimes, erau cam ciudați în felul lor.
În Suceava domnește Alexandru Vodă cel Bun, care prescrie la anul 1407 ce vămi au să plătească negustorii poloni la Tighina (Bender) și la Cetatea Albă (Akkermann). Tot în vremea lui Alexandru trece la 1420 ierodiaconul rus Zosima prin Cetatea Albă și ne spune că, voind să treacă Nistrul, a trebuit să plătească pentru trecătoare un bir, pe care moldovenii și litvanii și-l împart la încheierea socotelelor. Ierodiaconul șade la Cetatea Albă două săptămâni și apoi pleacă de la fânarul așezat chiar la gura Nistrului pe o corabie către Sfintele Locuri.
Peste un an (1421) mai vine alt călător, cavalerul Guillebert de Lannoy, ambasadorul a doi regi apuseni, care asemenea petrece în Cetatea Albă, ce este sub stăpânirea lui Alexandru Vodă, pe care l-a văzut și-l cunoaște cavalerul.
Ba cavalerul are și ocazia de a afla că moldovenii din Cetatea Albă sunt minunat de bine administrați, căci, singur călărind pe lângă Nistru, a fost prădat și poliția de atunci i-a aflat în câteva zile pe hoți și i-au adus legați înaintea lui. Cavalerul, mirat de această justiție expeditivă, se roagă lui Vodă să-i ierte, căci i-au dat banii toți înapoi.
În fine, la a[nul] 1475, Ștefan Vodă cel Mare trimite la Cetatea Albă pe un arhitect grec, anume Teodor, ca să facă un turn nou și un zid nou la întăriri, iar arhitectul le spune acestea prin inscripții care stau și astăzi pe zidurile cetății.
Totodată vedem în hrisoavele domnești de pe acea vreme, iscăliți deodată cu Domnul regulat, pârcălabii Chiliei, ai Cetății Albe și ai Hotinului, care erau boieri mari, încât se vede cum că tătarii de sub corturi ai d-lui X aveau trecere pe atunci.
Numai numiri ciudate aveau acei boieri tătari. Pentru că vedem din hrisoave că lângă boierul Manoil, pârcălab de Hotin, și Stanciu, de Cetatea Albă, sunt iscăliți d-nialor: Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodco Crețul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură, tot nume...tătărești de boieri de a lui Alexandru Vodă.
Dar Cetatea Albă devine și mai ciudată prin o altă împrejurare. În așezământul ce-l dă Alexandru cel Bun la 1407 negustorilor poloni se vede și ce mărfuri importau acele peuplades à demi sauvages. Negustorii aduc din Lemberg postav, din Brăila pește, din Podolia cai și vite albe; ce or fi aducând ei oare din Cetatea Albă? Poate corturi tătărești? Ei aduc din Cetatea Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă și vinuri din Grecia, pe care prozaicul așezământ le numeste cvas grecesc. Erau luxoși tătarii din Basarabia.
Se știe că după moartea ini Alexandru cel Bun a rămas doi fii, Ștefan și Ilie, care și-au împărțit țara în două. Matei Strykowski, în cronica sa polonă-litvană, tipărită întâi și întâi la Koenigsberg la 1582, ne spune cum și-au împărțit-o ei. Ilie a luat regiunea Nistrului, Hotinul, Suceava, Iașii, Hușii, Tecuciul etc.
Ce-i mai rămăsese bietului Ștefan?
Trei ținuturi: Cetatea Albă, Tighina și Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei. Se vede că Ștefan știa importanța acestui lambeau de terre, căci n-a cerut nici Iașii, nici Suceava, ci s-a mulțumit cu acești tătari, care locuiau sub corturi și purtau stofe lucrate cu fir de aur și mătăsării, beau vinuri din Grecia și stăteau în relațiuni directe cu Genova și cu Veneția. Această împărțeală și împăcăciune între frați a pus-o la cale regele Poloniei la anul 1436.
Nu-i vorba de cronici, geografii și atlasuri. Nici una din ele nu contestă proprietatea deplină și netulburată a Moldovei asupra Basarabiei. Dar, având a face cu diplomați de soiul celor care scriu în “Le Nord”, am adus, ca Toma necrediciosul, dovezi scrise de oameni trăitori în veacul al cincisprezecelea, oameni care au vorbit cu Alexandru cel Bun, cu fiii săi Ilie și Ștefan, cu Ștefan cel Mare. Aici nu se poate spune că este o vreme ca aceea a lui Rurik sau a lui Oleg, în care istoria e mit și mitul istorie, ci, din contra, o vreme în care negustorul ce aducea pește de la Brăila trebuia să plătească vamă, importând iepe și vaci plătea vamă, trecând Nistrul plătea vamă; o vreme în care poliția de Cetatea Albă prindea pe tâlhari, încât, din contra, vremea de astăzi, cu nesiguranța ei caracteristică, e o licență poetică pe lângă epoca sănătoasă a lui Alexandru Vodă cel Bun. N-avem a face cu povești și drepturi închipuite, ci cu oameni care au fost, cum suntem noi astăzi de ne vedem cu ochii, care se îmbrăcau ei cu postav adus din Lemberg, iar cucoanele cu mătase din Cetatea Albă; și, de câte ori voim a spune povești de tătari sub corturi și oameni jumătate sălbatici, protestează boierul Manoil, părcălab de Hotin, Stanciu de la Cetatea Albă și-mpreună cu ei Tudor Vascanu, Ioan Băiceanu, Oane Pântece, Albu Spătaru și ceilalți.
Din acest triunghi format în documentele noastre de pârcălabul de Hotin, cel de Cetatea Albă și cel de Chilia nu te scapă nici un soi de subtilitate diplomatică, nici un soi de apucătură. Nu-i ieșire precum nu-i intrare și, păgân să fie omul, trebuie să zică: Adevărat, a Moldovei e Basarabia.
De când există românii pe pământ, Basarabia noastră actuală, acest lambeau de terre, a avut și el onoarea de a forma un stat deosebit, deși foarte trecător, sub Ștefan, fiul lui Alexandru cel Bun. Altfel e pururea parte integrantă, sau a Vlahiei în veacul al paisprezecelea, sau a Moldovei din veacul al cinsprezecelea și până la luarea ei prin ruși.
Față cu aceste lucruri pozitive, cu acești pârcălabi, stofe cusute cu fir, vămi plătite de negustori, turnuri și ziduri făcute de Ștefan Vodă, nu știm zău dac-ar mai cuteza cineva să zică cum că La Bessarabie à aucun point de vie n’a été considérée par le Traité de Paris comme restituée a ses possesseurs légitimes!
Hotinul-nord extrem, Chilia-gura Dunării, Cetatea Albă — gura Nistrului și tot teritoriul dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru și este de drept al nostru și astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut rușii, nu pământul nostru l-au putut ceda turcii.
Știm prea bine că diplomații sunt isteți întru prefacerea dreptății în terfeloage fără valoare. Dar tăria unui popor mic a stat totdeauna în drept. Oare nu-i era mai ușor la inimă d-lui X, sau cititorului rus a lui “Le Nord”, dacă afacerea se regula între noi și noi renunțam la dreptul nostru de bună voie? Nu-i părea mai bine dacă tăceam molcom și jucam după cum ni se cânta ?
Sigur că da.
De aceea, oricât de slab ar fi dreptul lipsit de arme și de putere, el e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul.
Cu un cuvânt tătarii d-lui X și ai lui Rumianțof (a cărui nume d. X îl citează fără cuvânt, pentru că acest general n-a susținut niciodată de a fi eliberat Moldova de sub tătari, ci din contra el a dat Moldovei, pe lângă proprietatea și posesiunea liniștită a Basarabiei și a Hotinului, acei tătari n-au trecere, ci sunt pure invențiuni pentru a arunca praf în ochi Europei, neștiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre.
Acest petic de pământ pe care “Le Nord” ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră.
La intrarea sultanului Mohamet în Tara Românească contra lui Vlad Țepeș Voievod se afla între ostașii lui și un sârb, anume Constantin Mihaloviez de Ostrovița. El ne spune că pe atunci opinia publică era că oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sunt popor cuceritor, de aceea și apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept au și al lor este.
Oricând însă turcii sfătuiau pe sultan să nu facă război cu românii, zadar, atunci sultanul le răspundea: “Până când românii stăpânesc Chilia și Cetatea-Albă, iară ungurii Belgradul sârbesc, până atunci nu vom putea birui pe creștini!” (Vezi Sbór pisarzów polskich, sec. II. tom. V. Warszawa 1828).
Prin urmare sultanul Mahomet știa bine că acest lambeau de terre nu-i de disprețuit, și dacă el zicea aceasta la 1490 , de ce să n-o zicem noi la 1878 ?
Mutatis mutandis zicem:
Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul.
Căci, după cât dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii ale frontierelor naturale, ale barierelor ostile de învins și ale victoriilor repurtate la Cahul și Ismail, cam asta este intenția puternicului nostru vecin.

III. VEACUL AL ȘAISPREZECELEA

Pentru a înțelege tăcerea ce domnește în cronici în privirea Basarabiei în veacul al șaisprezecelea va trebui să permitem câteva considerațiuni de o natură mai generală.
Centrul vieții istorice sunt orașele, nu șesul dimprejurul lor, nici satele. Îndată ce turcii au pus mâna pe orașele Chilia și Cetatea Albă nu se mai vorbește nimic despre viața împrejurimilor lor.
Am încheiat articolul trecut cu cuvintele lui Mohomet II rostite la a[nul] 1462, că: “până când românii stăpânesc Chilia și Cetatea Albă, până atunci nu vom putea birui pe creștini”.
În dricul verii anului 1484 sultanul Baiazid II intră cu oști mari în țara Moldovei și bate Chilia și Cetatea Albă, pentru a realiza o politică oarecum tradițională. Miercuri, la 14 iulie, ia cetatea Chilia, comandată de pârcălabii Ivașcu și Maxim, iar la 5 august același an ia Cetatea Albă, comandată de pârcălabii Gherman și Oană (la Ureche: Ioan).

Și ar fi apucat și alte cetăți, că Ștefan Vodă la gol nu îndrăznea să iasă; ci numai la strâmtoare nevoia, de le făcea sminteală. Ci văzând turcii ajutorul lui Ștefan Vodă din Țara leșească ce-i venise, sau însuși craiul, cum scriu unii, că au tras de la Rusia și de la Litfa țara toată, de se strânsese oameni de treabă mai mult de 20000 și, trecând craiul cu dânșii Nistrul sub Halici, au venit la Colomeia, de și-au pus tabăra, unde și Ștefan Vodă au mers de s-au împreunat cu craiul în anul 6993 septemvrie 1 (1485). Și toate ce au avut mai de treabă au hotărât și apoi și ospătatu-au pe Ștefan Vodă și 3000 oameni i-au dat de oaste, cu care s-au întors Ștefan Vodă la Moldova și, împreunând oastea cea străină cu a sa, pe multe locuri au smintit pe turci, de le-au căutat o ieșire din țară.
Așa Ștefan Vodă au curățit țară de vrăjmași, iar cetățile care le-au luat turcii, Chilia și Cetatea Albă, nu au putut să le mai scoată de la turci, că ei mai înainte de ce au ieșit din țară le-au îngrijit cu oameni, cu puști și cu bucate de ajuns; și așa au rămas pe mâna turcilor până astăzi. (Ureche)

Tot în anul acesta 1485 Ștefan Vodă

dacă au scos vrăjmașii din țară și dacă au răcit vremea și caii turcilor au slăbit, au lovit pe Malcoci la Catla-buga (lac și râu în județul Bolgrad) în 16 zile a lunei noiemvrie, de au topit toată oastea turcească.

Adăugăm numai că fiecine trebuie să se păzească de eroarea de a privi și judeca vremile trecute după împrejurările de astăzi, de a da numirilor ce există astăzi aceeași greutate pe care o aveau atunci. Puterea în istorie este o noțiune relativă. Veneția de ex. nu avea întindere mare, dar era una din puterile mari ale Europei. Același Ștefan Vodă căruia turcii (pe atunci cea dintâi putere militară în Europa) îi iau Chilia și Cetatea Albă, același Ștefan Vodă bate de-l stinge mai târziu pe regele Albert în Codrii Cosminului, încât rămâne proverb în țara leșească “în zilele lui Albert au pierit șleahta” și același Malcoci a cărui oaste turcească Ștefan a topit-o în ținutul Bolgradului a pătruns mai târziu în Polonia și prădă și arse până la Lemberg regatul să-l poată opri.
De aceea trebuie s-o spunem de acuma că, oricât de viteaz să fi fost bătrânul domn al Moldovei, oricât de puternic să fi fost pe vremea lui, în care alte state cu întindere de zece ori mai mare erau mai slabe decât Moldova, contra Turciei sau a Spaniei din vremea aceea n-ar fi putut rezista decât în defensivă, decât nevoind la strâmtoare, pentru a le face sminteală, căci la gol nu îndrăznea.
În sfârșit, la anul 1504 Ștefan Vodă se coborî în mormânt, gârbovit de greutăți și de vârstă, după 47 și mai bine de ani de domnie, iar poporul în urmă-i i-a zis cu dragă inimă și Bun și Sfânt și Mare, căci așa Domn nici n-avusese până atunci, nici poate că va mai avea de acum și pururi.
Deși în gândul lui statornicise de-a închina țara turcilor, dar lui însuși, biruitorul tuturor vecinilor, nu i se cădea să se plece; vrea ca numele lui să însemne însușițiitor peste toată țara; ci numai

înantea sâvârșirii sale el chemă la sine pe boieri mari și alții câți s-au prilejit, arătându-le cum nu vor putea ținea țara precum o au ținut el; ci socotind decât toți mai puternic pe turc și mai înțelept au dat învățătură să se închine turcului.

Într-adevăr, în anul 1511, Bogdan, voievodul Moldovei, încheie capitulațiunea întâia cu turcii. În această capitulațiune Poarta recunoaște:

(Art. 1) că Moldova e țară liberă și nu cucerită; (art. 3) că Poarta e obligată de-a apăra Moldova contra oricărei agresiuni eventuale și de-a o menține în starea în care se găsea de mai-nainte, fără ca să i se facă cea mai mică știrbire a teritoriului ei; (art. 6) că stăpânirea voievozilor se va întinde asupra întregului teritoriu al Moldovei; că (art. 8) turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova, nici vor putea clădi geamii, nici se vor putea așeza în orice mod ar fi. Drept semn de supunere Domnii Moldovei vor da în fiece an Porții 1000 de galbeni turcești, 40 de șoimi și 40 de iepe fătătoare, toate însă subtitlu de dar.

Având Domnii Moldovei stăpânire pe toată întinderea țării, recunoscută de jure prin acest tratat formal, avutu-l-au și de facto?
Pentru a lămuri și acest lucru consultăm tratatul lui Petru Rareș de la 1529.

Art. 5. Granițele Moldovei se vor păstra intacte în toată întinderea lor.

Art. 6. Exercițiul cultului musulman e oprit pe toată întinderea țării.
Art. 7. Nici un musulman nu va putea avea, sub titlu de proprietar în Moldova, nici pământ, nici casă, nici prăvălie.

Art. 9. Negoțul Moldovei e deschis pentru toate națiile comerciante.

Cu toate acestea turcii vor avea preferență înainte[a] celorlalte nații pentru cumpărarea de producte pe care le vor tocmi în porturile Galați, Ismail și Chilia; dar ei nu vor pătrunde mai departe înlăuntrul țării, fără autorizarea expresă a lui Vodă. Aceasta e chestiunea de drept. De jure s-au restituit Moldovei toate câte i se luase, s-a recunoscut că nici un turc nu poate fi proprietar al vreunui imobil în Moldova, de facto însă turcii au ținut ocupate militărește atât Cetatea Albă cât și Chilia.
Aceasta ne lămurește și atitudinea febrilă și neliniștită a lui Petru Rareș; tratatul lui secret cu marehizul de Brandenburg, subscris la Suceava [în] 1542 și motivat anume prin voința de-ă recăpăta părticelele Moldovei răpite de turci.
Tot în vremea lui Petru Rareș, la 1535, turcii ocupară și Tighina (Bender). Într-adevăr, ce să ne închipuim sub aceste ocupări turcești? O cucerire? Pentru a răspunde la această întrebare și a arăta totodată continuitatea dreptului Moldovei peste aceste locuri, vom întinde mâna pe deasupra veacului al 17-lea tocmai până la Ecaterina II, la stipulațiunile Tratatului de la Cuciuc-Cainardgi, 10 (24) iulie 1774.
Ce se zice în el?

L’ Empire de Russie restitue à la Sublime Porte toute la Bessarabie avec les villes d’Ackerman, Kilija, Ismail et avec les bourgs et villages et tout ce que contient cette province etc.

Iar mai jos următoarea obligație pentru Poartă;

3) De restituer aux couvents et aux autres particuliers les terres et possessions cide vant à eux appartenent, qui leur ont été prises, contre toute justice, situées aux environs de Brahilow, de Choczâm, de Bender, etc. appelées aujorud’hui Rayes.

TERRES ET POSSESSIONS CI-DEVANT À EUX APPARTENENT, QUI LEUR ONT ÉTÉ PRISES CONTRE TOUTE JUSTICE, iată adevărata definiție pentru toate ocupările turcești din trupul Moldovei, o definiție făcută de chiar Ecaterina II.
Cum că prin această restituțiune nu se înțelegea nimic mai puțin decât restituțiunea către chiar statul Moldovei vedem din corespondența ambasadorului austriac Thugut, care scrie aceste amănunțimi la Viena.
Într-un raport din Pera, lângă Constantinopol, 3 dec. 1774, Thugut zice:

Între altele, Poarta e ocupată de a pune la cale obiectul cererilor deputaților moldoveni și munteni. Cu această ocazie voievodul Valahiei, Alexandru, și Iacovachi Rizo, în numele lui Ghica Vodă, au făcut de curând propunerea ca Poarta să elibereze națiunilor amăndurora un așa-numit hatișerif, adică o scrisoare publică iscălită de însuși sultanul,prin care să li se confirme Principatelor drepturile și prerogativele stipulate pentru ele prin cel din urmă tratat oarecum din propriul impuls al grației sultanului. Fiindcă această idee e sprijinită de pretextul aparent că în acest mod se va putea înconjura pe viitor stăruința Rusiei și amestecul ei în trebile nației moldovenești și valahiene, de aceea Poarta pare dispusă a primi această propunere și nu e alta la mijloc decât înlăturarea oarecăror greutăți, pentru oarecare întinderi care până acum s-au ținut de fortărețele Ibraila și Hotin și, care conform cuprinsului tratatului, trebuie să se înnapoiască locuitorilor Moldovei și Valahiei.

În alt raport de la 10 și 11 dec[embrie] 1775, Thugut spune cum că, la delimitarea Bucovinei, Reis Effendi se împotrivește de-a da o palmă de loc din ținutul Hotinului, căci, deși e stipulat expres “ca teritoriul Hotinului, al Benderului, al Brăilei etc. etc. să fie reîntrupate cu Moldova și Valahia...” totuși Poarta stăruiește pe lângă Rusia să nu fie silită a îndeplini acest articol.
În raportul de la 1776, 3 ianuarie, Thugut repetă clar:

Între piedicile ce se opun (delimitării Bucovinei) cea mat însemnată este că în cel din urmă tratat de pace cu Rusia s-au stipulat expres ca toate (sämmtliche) regiunile cetăților turcești de la graniță, Hotin, Bender, Ibraila etc., fiind părți care din vechime (ursprünglich) s-au ținut de Moldova și Valahia, să fie reîntrupate (zurückeinverleibet) cu cele două Principate. Poarta, precum am aflat cu siguranță, a fost silită de a introduce în hatișerifurile pe care le-a dat moldovenilor și valahienilor în urma stăruinței Rusiei făgăduința expresă cum că pretențiile Principatului valahian și moldovenesc asupra așa-numitelor ținuturi ale Hotinului, Benderului, Ibrăilei etc. vor fi cercetate la vremea lor și cererile temeinice vor fi satisfăcute.

În fine la 1784 sultanul și eliberează hatișeriful în chestiune, care, afară de o mulțime de amănunțimi care confirmă suveranitatea internă a Moldovei, repetă că nici un turc nu va putea avea avere imobilă în țările noastre și promite a restitui ținuturile în chestiune.
Aceste toate le dezvoltăm numai pentru a stabili un singur lucru. Dacă înainte de o sută de ani, pe la capătul veacului al optsprezecelea, drepturile Moldovei erau așa de tari că puteau fi dovedite de boieri și de mănăstiri, încât Turcia să recunoască prin Tratatul de la Cuciuc-Cainardgi și prin hatișeriful de la 1784 temeinicia lor, dacă acele drepturi nu se învechiseră și nu se prescrisese atunci, pututu-s-au ele prescrie în veacul al șaisprezecelea, în vremea lui Bogdan cel Chior, lui Ștefan cel Tânăr sau în zilele lui Petru Rareș, voievodul bogat, influent și plin de învățătură?
Desigur că nu.
Ceea ce țineau turcii pe atunci erau cele trei orașe, Chilia, Cetatea Albă și Thigina, avec les terrains affectées, căci așa numește Thugut circumspecția militară a orașului spre deosebire de districtul lui. Aceste terrains affectées erau însă pentru păscutul cailor ienicerești și nu vor fi întrecut cu mult suta de pogoane împrejurul zidurilor cetății și poate vor fi ajuns atât de departe pe cât ajungea săgeata din arcul tătăresc și glontele din pușca ienicerului.
Într-adevăr, Matei Strykowski povestește, după cum văzuse însuși cu ochii, cum este de ex. Hotinul și de ce soi e ocupațiunea turcească.

Hotinul e o frumoasă și puternică cetate, așezată pe o stâncă, având aspectul fortăreței Koekenhausen din Liflanda, căci le văzui pe amândouă. În 1574 găsii Hotinul deja în posesiune turcească; totuși domnul moldovenesc mai păstrează acolo un pârcălab, ce-l reprezintă și carele ne primi de două ori în numele stăpânului său...

E drept că Hotinul trece în urmă din nou în posesiunea Moldovei și abia în secolul al 17-lea turcii îl reocupă și-l întăresc. Dar, ca un fel de probă de cucerire și de légitime possession, putem cita acest caz, în care vedem doi stăpâni trăind alături într-unul și acelaș loc: Domnul Moldovei, stăpân legitim, însă slab, alături cu sultanul, stăpân nelegitim, însă puternic.
Nu tăgăduim că o picătură de silă în dreptul limpede al Moldovei îl întunecă, precum o picătură de sânge întunecă limpezimea unui izvor; dar dreptul viu reîntinerește cu spor pe când sila, tocmai contrariul lui, vremea o mână cu sine ș-o mistuie, de nu se mai cunoaște c-au fost. De-a mirarea lucru cum s-a păstrat conștiința vie a dreptului până în ziua de astăzi prin vremi atât de turburate precum au fost pentru noi veacul al XVI-lea și al XVII-lea, căci jumătatea din urmă a celui dintâi și întreg al doilea nu sunt decât o lungă și sângeroasă tragedie. Din afară încep a veni tătarii și cazacii, de peste Dunăre vin turcii cu vecinicele lor războaie ba asupra unuia, ba asupra altuia; înlăuntru, după stingerea dinastiei, se împerechează boierii în partide, ridică Domni efemeri spre a-i răsturna iarăși, iar din când în când câte un tiran îneacă și revoltele, dar și dreptatea, într-o mlaștină de sânge și fărădelegi.
Și cu toate acestea, cu toată grozăvia acestor vremi, ele nu sunt nimic pe lângă epoca fanarioților, în care toate acele patimi urieșești care mistuiau pe oamenii din țară, în loc de a fi conduse într-o albie comună spre folosul țării, au fost secate, nimicite prin mișelie, moliciune, venalitate; în care toate instinctele barbare însă nobile au făcut loc instinctelor hipercivilizate ale Bizanțului, acelui amestec de viclenie meschină, răutate meschină și nespusă fățărnicie.

IV. VEACUL AL ȘAPTESPEZECELEA

Bugeac în limba tătărească — zice Cantemir — va să zică unghi, un colț de pământ. Cam pe la anul 1568 se începe roirea tătarilor înspre Țara Moldovei, precum ne-o spune Cantemir însuși, care era de origine din cea mai însemnată familie a tătarilor nohai din câte s-au așezat în țara noastră, ba chiar, în vremea în care Dimitrie era Domn creștin în Moldova, în Bugeac stăpânea peste tătari asemenea un Cantemir.
Tătarii, după cum ni-i descriu cronicarii, nu se ocupau cu plugăria, ci se țineau cu turmele de cai și cu prădatul. Sate nu aveau, ci numai târguri, se hrăneau cu lapte de iapă, și nu era nici una din țările învecinate cu care să nu aibă bucluc.
La începutul veacului al șaptesprezecelea Ieremia Movilă dăruiește lui Kazigherei Han din Crâm șapte sate în Bugeac, să-i fie de câșle, adică de păscut și de strânsul fruptului, aceasta, pentru a-l împăca pe han cu Polonia, căci Ieremia avea nevoie și de prietenia Poloniei și de mijlocirea hanului tătăresc pe lângă Poartă.
Se vede însă că curând după aceea tătarii Bugeacului, sub căpetenia lor Cantemir Pașa, au fost rechemați în Crâm.
Să nu uităm că cronicarii noștri trăiesc toți în veacul al șaptesprezecelea, că Nistor Ureche, de pe a cărui izvoade au scris fiul său Grigore, e boier mare la curtea lui Ieremia Movilă și partizan al Movileștilor, că Miron Costin moare de sabia lui Cantemir, că ei toți cunoșteau istoria colonizării tătarilor în Basarabia; ba, Miron Costin vorbește de ei cu acel ton nepreocupat al contimporanului, care nu găsește de cuvi[i]nță a mai explica lucruri cunoscute de toată lumea; precum am vorbi noi astăzi de pahonții rusești prin gazete, fără a ne mai interesa cum au venit și cum se duc.
Destul că, după ce vedem cum la începutul veacului Ieremia Movilă le dăruiește nouă sate, aflăm că deja la 1637 ei nu mai erau în Bugeac și aceasta în urma unui tratat între Polonia și hanul de Crâm. Iată ce zice Miron Costin:

Tot în același an (1637), Cantemir Pașa cu oardele sale, peste voia hanului, au ieșit din Crâm și s-au așezat iar în Bugeac, care lucru nesuferind hanul și mergând dodăială și de la leși, care legase a doua legătură prin Koneț-Polski cu Mustafa Pașa vizirul, să nu fie slobozi tătării a locui în Bugeac, făcând dodăială crăiei lor. Au ieșit poruncă la hanul și la Vasilie Vodă (Lupu), domnul țării noastre, și la Matei Vodă (Basarab), dornnul muntenesc, să meargă cu hanul asupra lui Cantemir. Deci au venit hanul cu oști și au purces și Domnii cu îmbe țările asupra lui Cantemir care, temându-se de hanul, au fugit în Țarigrad, iar oardele lui le-au luat hanul cu sine la Crâm, și de pâra lui au pierit și Cantemir zugrumat în Țarigrad.
După ce-au pornit din Bugeac hanul pe tătari, au lăsat pe doi sultani, frați ai săi, să vie cu dânșii; iară el au purces spre Crâm înainte. Iară când au fost la trecătoarea Niprului s-au ridicat nohaii și au lovit fără veste pe sultani și i-au omorât pe amândoi și după această faptă au purces cu coșurile sale spre țara leșească, pohtind de la leși loc să se așeze sub ascultarea lor. Umbla pe la târguri și prin sate toți cu câte o cruce de lemn la piept, semn de închinăciune. Ci leșii așa loc deșert fără oamenii mai înlăuntrul țării, neavând, le-au dat câmp pe Nipru între Krilav și între Kodin: și era aproape de 20000 de nohai oarda aceea.

Nu-i vorbă, peste un secol îi întâlnim iar iu Buceag, cerând acum loc de la moldoveni, care, neavând ce să-și facă capului, le măsură un petic de pământ de 32 ceasuri lungime și două lățime tot pe locurile pe unde mai fusese înainte de un veac, iar mârzacii toți se obligă printr-un lung înscris, dat la mâna lui Grigore Vodă Ghica, să plătească arendă pentru locurile de pășunat, iar de unde le-or spune pârcălabii să se retragă cu turmele, de acolo să se retragă fără a face bucluc. Dar despre acestea mai pe larg la veacul al optsprezecelea.
A vorbi despre acești oameni ca despre niște possesseurs légitimes ai Basarabiei ni se pare cel puțin curios și tot atât de curioasă este deci și teoria cum că Basarabia s-a cucerit de Rusia de la turci și de la tătari.
Teritoriul pe care locuiau în Moldova le era dat în arendă, plăteau hacul pământului, cum zice învoiala, era o colonie de străini pe pământul moldovenesc, care n-aveau proprietate, ba nici capacitatea juridică de a o avea.
Dar cea mai vie dovadă că în acest veac erau în Basarabia români este desigur existența eparhiei Brăilei. Vechiul Proilabum, a cărui nume turcii l-au prefăcut în Ibrăila, a încăput pe la jumătatea veacului al 15-lea sub domnia turcească, deci, nemaiputându-se administra bisericește de episcopia de Buzău, s-a format o nouă eparhie, atârnătoare direct de patriarhul din Constantinopol, având sub sine toate cuceririle lui Mircea cel Bătrân de pe malul drept al Dunării. Astfel, încă pe la anul 1622 un om al bisericii, totdeauna conservatoare, înseamnă la finele mineiului lui iulie:

Să se știe că a venit părintele Ignatie de la părintele vlădica Calinic etc., care acest Calinic era mai înainte aici la Brăila Mitropolit Drist (Dorystolum-Silistria) și Proilav (Proilabum-Brăila).

În anul 1641 părinții călugări de la mănăstirea Caracal, din Sfântul Munte, cer de la Ioanichie, patriarhul Constantinopolei, permisiunea de a repara vechea biserică din Ismail.
Din actul eliberat de patriarh la 2 iunie 1611 se vede însă
1) că eparhia Proilaviei se administra de un mitropolit numit mitropolitul Proilavului
2) că biserica Sf. Niculae din Ismail se învechise și se dărâmase, de vreme ce călugării din mănăstirea Caracal cer voie s-o reconstruiască.
Prin urmare, biserica din Ismail fiind cel puțin din veacul al 16-lea, și orașul a trebuit să fie fondat de moldoveni, încât Miron Costin în Descrierea Moldovei și Țării Românești (scrisă la 1674 în versuri polone) greșește când zice că Ismailul e de fundațiune turcească.
Cantemir nu comite această greșeală, el zice lămurit: “Ismail, Moldavis olium Smil dictus...” Se vede că Ismailul a avut aceeași soartă ca și Brăila. Turcii au făcut din Smil Ismail, ca și din Proilabum, Ibrăila.
Dar să venim iar la vorba noastră, la mitropolia Proilaviei.
De eparhia acestei mitropolii se ținea:
I. Silistra, Brăila, Chilia. Trăgând o linie din Silistra la Marea Neagră ajungem tocmai la Chiustengè, încât întreaga Dobroge a lui Mircea cel Bătrân intră în eparhie.
II. Reni, Ismail, Acherman (Cetatea Albă), Bender (Tighina). Trăgând o linie de la Bender la Reni avem toată Basarabia în chestiune.
III. Toate satele și orașele românești dintre Nistru și Bug, adică din Podolia și Cherson. Citat anume e orașul Dubăsari, dincolo de Nistru, care se ținuse de episcopia Hușilor. Dar la sud de Dubăsari sunt Mălăiești, la nord de ei e orașul Balta, apoi orașul Ocna și încă foarte multe sate, rămase până azi românești.
La Dubăsari — dincolo de Nistru — era la 1794 până și o tipografie românească din care au ieșit mai multe cărți bisericești.
Tătarii d-lui X devin foarte interesanți. Ei au nevoie de mitropolit, de biserici, de cărți românești, ba pe la anul 1640 Vasile Vodă Lupul le zidește o biserică în Chilia, iar la 1641 călugării din mânăstirea Caracal le repară biserica lor cea veche din Ismail.
În faptă însă se vede și-n cursul acestui veac de ce aveau nevoie tătarii și de ce moldovenii. Tătarilor le trebuia pășune pentru cai, moldovenilor, poporului statornicit de veacuri și creștin, le trebuia biserici, cărți, mitropolit.
Ce ilustrație pentru fraza: “la Bessarabie à aucun point de vue n’a pu être considerée comme restituee à ses possesseurs légitimes!”
Să mulțumim bisericii noastre care, prin dumnezeiască liniște și statornicie pe care a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor față cu orice subtilitate diplomatică. Întrebarea posesiunii legitime nu mai poate fi controversată. Dar acest argument devine și mai tare în veacul al optsprezecelea, când graful Rumianțof —lui-même — aprobă desființarea (deși numai trecătoare)a mitropoliei Proilabului și împarte eparhia, dând toată Basarabia până la Bender eparhiei de Huși, de care s-a ținut mai înainte, și Brăila eparhiei de Buzău. Dar despre acestea mai târziu.

V. VEACUL AL OPTSPREZECELEA

Am zis intr-un rând că, oricâte picături de silnicie ar fi văzut în izvorul limpede al dreptului nostru istoric asupra Basarabiei, vremea a trebuit să le mistuie și să le așeze și că de la un rând de vreme încoace, izvorul a trebuit să curgă din nou limpede, ca și mai înainte.
În veacul al 14-lea vedem pe Mircea întinzându-și domnia până la Nistru, în al 15-lea vedem pe moldoveni cuprinzând cu cetăți însemnate și avute întreg teritoriul dintre Prut și Nistru, în al 16-lea cetățile Chilia și Cetatea Albă sunt sub dominație turcească, însă numai cu circumscripția militară, în al 17-lea tătarii apar și dispar din Bugeac, iar, paralel cu viața călătoare și nestatornică a acestor nomazi, vedem cum românii din aceste locuri își urmează înainte viața lor de popor statornic, având o mitropolie proprie la Brăila, zidind biserici, trăind cum trăiseră înainte ca proprietari legitimi ai acestor locuri.
Ce ne va mai dovedi veacul al optsprezecelea?
Izvoarele istorice ale acestui veac apropiat trebuie să fie neapărat foarte limpezi și asupra oricărei îndoieli. Cronicarii noștri care descriu acest veac au trăit înlăuntrul lui, ei nu sunt copiatori de izvoade bătrâne, ci martori oculari ai evenimentelor; luptele și învoielile Ecaterinei a II [-a] cu împărăția turcească stau deschise și pe față, nefiind nici un punct care ar admite controversă; în predmetul cesiunii Bucovinei avem corespondența dintre Thugut, ambasadorul austriac la Constantinopol, și Kaunitz, cancelarul Imperiului habsburgic; cu un cuvânt materialul se grămădește înaintea noastră și nu mai avem nevoie de a face judecăți prin analogie de cazuri, căci evenimentele înșile poartă pe ele pecetea valorii lor intrinsece, evenimente care nu se pot nici nega, nici discuta chiar.
În acest embarras de richesse trebuie cu toate acestea să ne mărginim la puține.
La 1716 urmează cearta între Iorest, episcopul Hușilor, și Ioanichie, mitropolitul Proilavului, pentru hotarele eparhiilor acestor două scaune.
Cearta e anume pentru Dubăsari — dincolo de Nistru — și satele Sultan-Câșlași și Musaip-Câșlași din Bugeac. Numele satelor sunt evident tătărești, dar populația e creștină, deci română, îndată ce vedem doi episcopi creștini purtând proces pentru ele.
Dar înaintea cui se judecă procesul? Poate înaintea sultanului sau a... hanului tătărăsc?
Ioanichie, mitropolitul Brăilei, vine la Iași și se tânguiește domnului Moldovei Mavrocordat în această chestie. Mavrocordat dă cazul în tratarea unei fețe bisericești, a patriarhuliu Samuil. Patriarhul, în prezența sfatului țării și a părților litigante, găsește cu cale că Dubăsarii, nefiind din hotarul Moldovei, să rămână sub jurisdicția mitropolitului de Brăila, iar cele două sate din Bugeac să rămână sub ascultarea episcopului de Huși.
Amândoi episcopii își dau înscrisuri conforme acestei hotărâri:
Iată înscrisul lui Iorest, episcop de Huși:

Venind Sfinția Sa Părintele Ioanichie aici la Iași au ieșit la Măria Sa luminatul nostru Domn Nicolai Alexandru Voievod (Mavrocordat) și Măria Sa ne-au poruncit să mergem la fericitul Părintele Papa și Patriarh de la Alexandria, Kyr Samuil, ca să ne îndreptăm și, mergând înaintea Sfinției Sale, fiind acolo și dumnealor boierii cei mari, și luându-ne seama Sfinția Sa Patriarhul, ne-am așezat frățește și cu pace într-același chip, cum pentru Dubăsari să lipsească de sub ascultarea a episcopiei de Huși și să rămâie sub ascultarea a mitropoliei de Brăila, nefiind pe hotarul Moldovei, nici să le dăm mirul, nici blagoslovenia. Iară pentru Sultan-Câșlași și penlru Musaip-Cislași ca să fie tot sub ascultarea Hușilor precum a fost și până acum, și așa am primit amândoi pe această așezare de împărțeală etc.

Peste patrusprezece ani, la 1730, domnește în Moldova Grigorie Ghica bătrânul.
În acest an urmează punerea la cale a tătarilor din Bugeac. Mangli-Gherei Han din Crâm cere de la Poartă să mijlocească pe lângă scaunul Moldovei ca tătarii să capete Bugeacul în arendă, căci n-au nici un fel de rost. Printr-un înscris, iscălit de toți mârzacii din Bugeac, adică de toate căpeteniile, ei lămuresc raportul în care stau cu Moldova.
Pentru mai mare vădire a lucrului, reproducem întreg zapisul tătarilor nohai dat la mâna lui Grigore Vodă:

Pricina acestui zapis este precum în anul 1141 (al Hegirei, de la Hristos 1730) Măria Sa înălțatul și milostivul stăpânul nostru Mengli-Gherei-Han, trimițând arz la împărăție, pentru ca să ni se orânduiască din pământul Moldovei loc de așezământ și de pășunarea bucatelor, după arzul Măriei Sale și cu știința Măriei Sale, Domnul Moldovei orânduindn-ni-se cu ferman împărătesc din pământul Moldovei 32 ceasuri de-a lungul și două ceasuri de-a curmezișul, care loc fiind din început chiar loc moldovenesc și de folosul și hrana pământului Moldovei: Măria Sa hanul împreună cu Măria Sa pașa, păzitorul Tighinei, cu hatișerif împărătesc au hotărât și au măsurat și au lămurit hotarul acestui loc mai sus pomenit; [au] orânduit pentru cei ce vor locui pe acel loc al Moldovei, 32 ceasuri de-a lungul și două ceasuri de-a curmezișul, să dea, osebit de ușurul ce este obicinuit plată, chirie pentru loc. Care legătură noi am primit, adică pentru nohaii ce vor locui pe acel loc al Moldovei să-și dea ușurul și hacul pământului și toată plata deplin, și cu învoința noastră și a tuturor bătrânilor noștri făcutu-s-au și hoget după legea noastră, întru care s-au însemnat toate legăturile acestea cu carele noi ne-am legat și am primit; după cum însemnează hogetul, așezate fiind aceste tocmele și orânduiele, noi toți așezându-ne ca să locuim pe partea locului Moldovei unde ni s-au poruncit.

Însă cunoscând noi că, pentru pășunatul dobitoacelor noastre, om avea lipsă și strâmtoare, ajuns-am cu rugăminte la divanul Măriei Sale Hanului stăpânului nostru, rugând și cuceridndu-ne ca să ne isprăvească puțină nevoie numai pentru dobitoace, și păstorii noștri să se poată pășuna pe unele părți de loc a Moldovei de pe care ne-am rădicat noi, fiind acele părți de loc de această dată nelocuite de raiaua Moldovei, și, deșerte aflându-se acele părți de loc, ne-am rugat ca să avem voie a ne pășuna dobitoacele noastre o seamă de vreme. Deci Măria Sa Hanul, milostivindu-se asupra noastră, triimes-au către Măria Sa Domnul Moldovei cinste iarlâcul Măriei Sale și despre partea noastră, a nohailor, pe Kaspolat-Mârza anume și pe Cantemir-Mârza și pe Iș-Mârza și pe Sultanul Mambet-Mârza, împreună cu omul Măriei Sale, cu pofta pentru această ispravă; care împreunându-se cu Măria Sa Domnul Moldovei și arătându-se pofta și rugămintea noastră, răspunsu-le-au Măria Sa cum că acele locuri sunt pentru trebuința locuitorilor Moldovei și pe urmă pe acele locuri este să se așeze și să locuiască raiaua Moldovei.
Într-acest chip arătându-le Măria Sa Domnul Moldovei, mârzacii acei de mai sus pomeniți, vechillii noștri, răspunzând într-acest chip, s-au apucat, de vreme că acele părți de loc pe care noi să ne pășunăm dobitoacele se află deșerte de această dată de locuitori, pe acele părți de loc poftim să ni se dea voie de pășunat o seamă de vreme; iară în părțile ce-or fi trebuitoare pentru locuitorii Moldovei să nu ne atingem, ce numai să pășunăm în părțile unde ne vor arăta ispravnicii și zapcii marginilor Moldovei, iară peste voia lor să nu avem a călca aiurile, și despre carăeî ne-ar arăta ei că este de trebuință locuitorilor Moldovei îndată fără nici o întârziere să avem a ne ridica dobitoacele.
Și, osebit de aceasta, apucându-ne noi să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei alâm îndoit pe bucatele noastre, Măria Sa plecând către poftă și porunca(?) Mariei Sale hanului și sfătuindu-se la aceasta și cu ai săi boieri ai Moldovei, într-acest chip au dat răspuns, zicând: precum pentru pășunea dobitoacelor de-om cumva păși noi peste legăturile și așezământul ce se însemnează mai jos, nici un ceas să nu ne lase dobitoacele pe locurile Moldovei să le pășunăm; așijderea și dobitoacele noastre să aibă a se pășuna numai pe acele părți de loc care ne-ar arăta dumnealui sărdarul și dumnealui căpitanul de codru și afară din cuvântul acestor boieri a Măriei Sale nici un pas să nu pășim, nici să facem cât de puțină supărare cuiva, nici să cutezăm a face pe pământul Moldovei lăcaș au sălaș pentru păstorii noștri, ce numai să aibă a-și purta păstorii noștri după obiceiul lor câte o oba în care; iară din oba afară pe locurile acele să fim volnici a bate par sau țăruș, fără decât vitele noastre, fiind la iernatec și fiind trebuință pentru vițeii noștri, să stea sub acoperământ, numai pentru vițeii noștri să avem voie, din ceputul iernii până în sfârșit, a ne urzi pe locurile unde ne-ar arăta zapcii Măriei Sale câte o colibă ce se cheamă tătărește aran; noi singuri să avem a le urzi la începutul iernii și iară noi singuri să avem a le strica la sfârșitul iernii. Iară de nu le-am strica pe cum ne apucăm oamenii Măriei Sale să aibă a le da foc și a ne ridica cu totul.
Așijderea și din stăpânii dobitoacelor, care ar avea dobitoace la iernatic sau la văratic, mârzaci fiind sau kara-tătari, fiind trebuință să-și cerceteze dobitoacele, de ar vrea sa meargă la dobitoace să le vadă, să aibă întâi a merge la boierii Mariei Sale diregătorii marginilor, adică la serdarul și la căpitanul de codri și la pârcălabul de Lapușna, și, arătându-și nevoia și trebuința lor ca să meargă să-și vadă dobitoacele colo unde se pășunează, așa cu știința lor să aibă voie a merge, iară fară de voia și cuvântul acestor boieri nimeni din noi să nu aibă voie a călca pe părțile Moldovei.
Iară de s-ar afla cineva din nohai cu pricina dobitoacelor să vie pe locurile Moldovei ori pastorii noștri cu vreun chip de s-ar ispiti a face vreun supăr odăilor sau fânațelor răielei locuitorilor Moldovei sau de s-ar afla cineva din nohai sau dintr-alții și s-ar ispiti a face cât de puțin val sau cât de puțină stricăciune fânațelor, odailor, dobitoacelor, pâinilor sau semănăturilor, unul ca acela să aibă a se prinde și legat să se trimită la Iași și acolo să i se dea certare precum se cade.
Și pe locurile unde s-ar pășuna vitele noastre, oricând ne-ar arăta și ne-ar zice boierii ce s-au zis mai sus cum că părțile acele sunt trebuitoare pentru locuitorii Moldovei, îndată să avem a ne ridică dobitoacele de acolo fără nici o întârziere și price.
Iar pentru alâmul indoit apucându-ne noi ca să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei, Măria Sa n-au primit a ne lua alâm îndoit și ne-au arătat că gândul Mă[riei] S[ale] nu este să ia de la noi alâm îndoit, nici să lăcomește a lua de la noi bani îndoiți pentru pășunatul vitelor noastre; ce numai pe cât însemnează în hoget atâta primește și Măria Sa să ia de la noi. Pentru care și noi ne-am apucat ca să dăm deplin precum însemnează în hoget, toate deplin fără nici o pricină și preget, și afară din hotarul acesta la nimică să nu pășim, nici câtu-i o palmă de loc, nici prin dobitoacele noastre să nu avem a supune și a tăinui dobitoacele răielii sau a neguțitorilor.
Și dintr-aceste legături, din toate câte s-au pomenit mai sus, de-om păși cât de puțin și de n-am păzi aceste legături toate, să aibă voie Măria Sa a ne scoate toate dobitoacele afară de pe locul Moldovei.
Deci într-acest chip ca acela ce ne este nouă în folos după bună și înaltă socoteală a Măriei Sale Hanului, vechilii noștri viind cu răspuns înaintea Măriei Sale Hanului, înaintea divanului Mariei Sale noi toți am primit această legătură și acest răspuns ce ni l-au dat despre partea Măriei Sale Domnului Moldovei și toate le-am primit noi cu toți mârzacii și bătrânii nohailor și ne-am apucat că, de-om păși cât de puțin din hotarul acestui zapis, Măria Sa Domnul Moldovei să aibă a ne goni dobitoacele peste hotarul cel de două ceasuri. Într-acest chip ne-am legat cu toții cu acest temesuk al nostru, carele, pentru ca să fie tare și încredințat că cu știința și cu pofta noastră a tuturor s-au scris și s-au alcătuit și s-au dat la mâna Măriei Sale Domnului Moldovei lui Grigore Vodă, la mijlocul luminii lui Sefer în anul 1142.

Iscăliți: — Șitak-bei, Ismail-mârza, Ratâr-mârza. Kelmehmet. Dokuz-olu. Aslan-alu. Nevrut-mârza. Hagi-bei-mârza. Aslan-mârza. Giaun-mârza. Kazi-olu. Azamet-olu. Ali-olu. Iskender-mârza. Iusuf-beior. Hagi-bei-mârza. Kan-mârza-olu. Mehemet-olu. Bei-mârza-olu.

Din acest document neprețuit, plin de naivitate și de tautologie, se văd următoarele lucruri:
1) că tătarii erau supuși străini al hanului din Crâm;
2) că li se orânduiește loc de așezământ și de pășunare lung de 32 ceasuri, lat de 2 ceasuri, drept care ei îi și zic Buceag, adică colț de pământ;
3) că până la acest înscris ei plăteau Moldovei două dări numite: ușurul și hacul, fiind, din început chiar, loc moldovenesc și de folosul și hrana pământului Moldovei;
4) că de acum vor plăti deosebit și chirie pentru loc, va să zică o a treia dare;
5) că afară de aceste locuri de așezare (60 de mile pătrate) mai cer permisiunea de a pășuna și pe alte locuri deșerte și că pentru un asemenea beneficiu vor să plătească alâm îndoit;
6) că li se dă permisiune, însă să n-aibă voie a zidi lăcaș sau sălaș, nici a bate par sau țăruș în pământ, ci numai sub cort să poată locui. Făcând bordei pentru iarnă, să-l ridice primăvara, căci altfel dregătorii Domnului moldovenesc vor da foc bordeielor și-i vor alunga;
7) că fără voia dumisale serdarului și a căpitanului de codru să n-aibă voie nici să-și viziteze vitele;
8) că, îndată ce li s-ar porunci să părăsească pășunea, s-o și părăsească fără întârziere și price;
9) că, făcând stricăciune sau val fânațelor, dobitoacelor, odăilor, pâinilor sau semănăturilor, să fie prinși, legați, trimiși la Iași și pedepsiți;
10) că nu vor mai tăinui (vorbă subțire pentru fura) vitele raielei sau neguțitorilor;
11) că, oricând n-ar îndeplini obligațiunile lor, dobitoacele lor să fie alungate peste hotarul cel de două ceasuri.
Ciudați possesseurs légitimes?
Sub aceste condițiuni grele tătarii rămân ca arendași ai Buceagului, pe un petic de pământ de 60 de mile pătrate, pentru care plătesc dări domniei Moldovei. Pe acest petic se judecă între ei, dar, făcând neajunsuri cât de mici moldovenilor, sunt judecați la Iași de judecătorii ordinari ai țării. Pășunându-și vitele, n-au voie nici țărus în pământ să bată, necum să-și facă casă.
De aceea nu-i [de] mirare că renumiții generali Rumianțof și Șumarof i-au găsit sub corturi. Numai cortul pe care-l ducea în car avea permisiunea de a-l întinde dincolo de peticul Bugeacului.
În sfârșit rușii i-au dat pe bieții noștri arendași afară, făcând astfel pagubă visteriei. Dacă exista pe atunci o administrație a domeniilor statului, ar fi protestat și i-ar fi luat sub scutul articolului cutăruia din Codul civil. Dar bietul Chiel-Mehmet, iscălit al patrulea în înscris, nu știa să-și ia avocați și să se judece pe la curți și tribunale; de aceea l-au și tuns rușii. E drept că Chiel-Mehmet nici n-avea mare cheltuială la tuns.
Dar să lăsăm pe tătari de o parte și să ne-ntoarcem la alt șir de idei. În veacul al optsprezecelea se începe înrâurirea politicii rusești în provinciile turcești sau atârnătoare de Turcia.
După ce Petru cel Mare câștigase bătălia de la Poltava, Constantin Basarab Brâncoveanu trimite soli la dânsul și-i promite ajutor în contra turcilor. Constantin Brâncoveanu era în genere un om care promitea multe și voia să aibă în toate părțile reazem. El sta în corespondență secretă cu toată lumea, până ce Poarta i-a aflat aceste din urmă uneltiri și a hotărât stingerea celor din urmă Basarabi. Dimitrie Cantemir, crescut la Constantinopol și crezut credincios turcilor, e trimis domn în Moldova; dar acesta, în loc sa lucreze în favorul Turciei, încheie cu Petru cel Mare un tratat de alianță, ratificat la Lusk (13 aprilie 1711). Prin acest tratat de alianță Petru se obligă de a restabili vechile margini ale Moldovei. La 14 mai același an Cantemir publică proclamația sa, în care zice că Petru s-a obligat a restitui Moldovei părțile uzurpate de turci și a întreține cu cheltuiala sa o armată moldovenească de 10000 de oameni. Se știe ce trist sfârșit a avut acea campanie rusească, care s-a încheiat printr-o umilitoare pace prin care Rusia a consimțit a înapoia Azovul, a distruge portul de Taganrok, a risipit toate cetățile de la granițele Turciei.
Dar pe români i-a costat și mai mult pasul pripit al învățatului Cantemir. Constantin Brâncoveanu a fost tăiat împreună cu toată familia, iar de la 1716 încoace veni pentru noi veacul de tină al fanarioților. Tot în acest veac înrâurirea Rusiei în Principate crește din ce în ce.
Deja prin art. 2 al Tratatului de la Constantinopol (5 noiemvrie 1728) Petru cel Mare își asigură oarecare înrâurire asupra creștinilor din Orient. În vremea împărătesei Ana (1730-1741) emisarii mareșalului Münich răspândesc aur și proclamațiuni prin provinciile Turciei, sub domnia Elisabetei (1741-1762) emisarii se îmulțesc, până ce în sfârșit, sub Ecaterina II (1763-96), politica rusească în Orient s-a copt cu desăvârșire.
În 1769 Rusia declară război Turciei, Galițin ocupă Hotinul; în februarie 1770 boierii moldoveni și munteni jură credință Ecaterinei, în 1771 feldmareșalul Rumianțof stabilește câte un guvern provizoriu în fiecare Principat, iar Ecaterina dorește unirea Principatelor sub un rege care era să fie Stanislaus August Poniatowski. În congresul de la Focșani din 1772 Rusia pretinde ca Principatele să fie declarate independente sub garanția mai multor puteri ale Europei. În fine la 1774 se încheie pacea de la Cuciuc-Cainargi, în care (art. 16) se stabilește că Principatele vor primi înapoi terenurile pe nedrept uzurpate de turci dimprejurul cetăților Hotin, Bender, Akerman, Chilia, Brăila ș.a.
În genere interregnul din vremea ocupației rusești de la 1769-1774 e cel mai caracteristic pentru vederile de atunci ale Rusiei. Ba voia o Românie unită care s-ajungă de la Nistru până în Carpați. Pe monetele bătute pentru Principate marca Moldovei și a Țării Românești sunt împreunate sub o singură coroană. Rusia cerea dărâmarea întăriturilor de la Hotin, Bender și Cetatea Albă și împreunarea acestor orașe cu Moldova, iar a Brăilei cu Tara Românească. Corespondența lui Thugut cu Kaunitz dovedește aceasta cu asupra de măsură, ca și tratările din congresul de la Focșani, ca și candidatura lui Stanislaus August care — și fata favissent — era să fie cel dintâi rege al României unite. Deosebirea numai e că României de pe atunci i s-ar fi lăsat cu dragă inimă peticul de pământ de la gurile Dunării, pe când, celei de azi — nu.
Dar politica înaltă nu ne preocupă. Noi am urmărit până acuma firul roșu al dreptului neschimbat al Moldovei asupra Basarabiei întrucât el trăia în chiar conștiința țării. De aceea venim iar la mitropolia Proilavei. În vremea acestui interregn, Gavril, mitropolitul Moldovei, în înțelegere cu Grigorie, mitropolitul Ungrovlahiei, desființează Proilavia și reintegrează vechile eparhii române. Ținutul Brăilei se dă episcopiei de Buzău; ținuturile Ismail, Reni, Chilia, Acherman și Bender episcopiei de Huși, iar ținutul Hotinului episcopiei de Rădăuți. Mitropoliții au și aplicat hotărârea lor, înainte chiar de a supune dispoziția și grafului Rumianțof, de la care însă a primit în această privință următoarea dezlegare printr-o scrisoare (românește și rusește).

Prea-sfințite Arhiepiscope și Mitropolite al Moldovei.

Al meu milostiv Arhipăstoriu,

După socotința înștiințărilor Preasfinției Tale și a Preasfințitului Mitropolit al Ungro-Vlahiei pentru eparhia Brăilei, și eu așa socotesc că, până se va face hotărâre de la marea stăpânire, povățuirea cea duhovnicească a acelor ținuturi, a Ismailului, a Renilor, a Chiliei, a Achermanului și a Benderului, s-au fost dat episcopului de Huși. Iar ținutul Brăilei, episcopului de Buzău. Deci întru împlinirea acestora și Preasfinția Ta să binevoiești a scri celui mai mare povățuitor al eparhiei aceea, după hotărârea bisericeasca și politicească. Iar eu pentru înștiințarea la comandirii acelor ținuturi am scris.

Al Preasfinției Tale plecat slugă:

1773, aprilie 25

subscris: Graf Rumianțof

În urmarea acestei epistole mitropolitul înștiințează prin enciclică pe toată tagma bisericească și pe toți creștinii ortodocși din ținuturile anexate la eparhia de Huși (Ismail, Reni, Acherman și Bender) că, după înțelegerea cu graful Petru Alexandrovici Rumianțof, ei pe viitor au a asculta de Inochentie, episcopul de Huși.
Iată dar o vădită continuitate de drept și în veacul al optsprezece-lea și o dovadă că românii au persistat pe acele locuri, adică în Basarabia noastră de astăzi.

VI. VEACUL AL NOUĂSPREZECELEA. IZVOARE

În iunie anul 1812 Napoleon I stătea gata să treacă peste Niemen cu o armată, cum n-o mai văzuse pământul până atunci, de 640000, (zi sase sute patruzeci de mii) de oameni cu 1370 tunuri (zi una mie trei sute șaptezeci).
Ce avea a le opune Alexandru I al Rusiei ?
Barclay de Tolly stătea la Vilna cu 112000 de oameni, având a se împotrivi la peste de jumătatea de milion a armiei celei mari, comandată în prima linie de însuși Napoleon I.
În momentul acesta Rusia avea 53000 oameni sub Cutuzof în Moldova, care-i trebuiau ca aerul pentru a nu fi înădușită și înecată de precumpănirea puterii lui Napoleon.
Spuie oricine drept: Era atunci Rusia în poziția de a anexa Basarabia? Când delegații ei din București aveau avizul de a încheia pace cu orice preț, poate cineva visa că afacerea Basarabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire?
Dumnezeu să ne ierte, dar nu știm într-adevăr cum ar trebui să fie conformat acel cap omenesc care ar putea să vadă în retragerea grabnică a oștirii rusești din Moldova o armată învingătoare. Oamenii bătrâni care au văzut pe atunci armata lui Kutuzof povestesc că, demersurile forțate, bieții soldați cădeau în șanțurile drumurilor de țară și pe paveaua de lemn a Iașilor și, cu toată cumplita grabă, i-a trebuit patru luni ca să ajungă în fața aripei drepte a armatei împăratului francez; în fata corpului auxiliar de 34000 de austrieci de sub generalul Schwarzemberg.
Noi am spun-o încă în cel dintâi articol că Anglia a stăruit pentru încheierea acestei păci, că ea a silit pe sultan s-o iscălească. O flotă engleză era în Bosfor, care a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziție în care se afla Rusia atunci. Dar nici influența engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească și trădarea dragomanului Moruzi.
În orice caz, știind că adevărata putere care a silit pe turci să-ncheie pace e Anglia și nu Rusia, trebuie să admitem că diplomații englezi erau în deplină cunoștință de cauză și că ei ne vor da științele cele mai exacte despre această... ciudată cucerire cu sabia.
Consulul general al Angliei de la București, W. Wilkinson, în cartea sa Tablou istoric, geografic și politic al Moldovei și Valahiei, ne dă o descriere clară a acelei cesiuni, făcute în împrejurări atât de nefavorabile Rusiei. Iată acea relațiune:

Galib Efendi care, după schimbările mari întâmplate la Constantinopol, reluase funcțiunile de ministru al afacerilor străine a fost principalul plenipotențiar la București în anii 1811 și 1812; însă prințul grec Dimitrie Moruzi, dragoman al statului, era față la negociațiuni, a dat direcție celei mai mari părți a lor și era în realitate revestit cu foarte întinse puteri. Ca și cei doi frați ai săi, el fusese cu nestrămutare atașat de partidul rusesc de la începutul carierei sale politice; și speranța ce o concepuse, de a fi înălțat la domnia unuia din cele două Principate, cel mai mare obiect al ambițiunii sale, îi părea foarte întemeiată după restabilirea păcii. Caracterul său public, serviciile la Congres, sprijinul Rusiei, erau într-adevăr considerațiuni care păreau a face sigură numirea lui.

Cesiunea Valahiei și a Moldovei nu putea în nici un țel să intre în vederile sale și el o combătu ca energie și succes; dar, făcând Porții un serviciu atât de important, era necesar ca, pe de altă parte, să dea Rusiei o probă de atașamentul său. Dacă el ar fi insistat să se restituie cele două Principate în întregul lor (restitution intégrale), plenipotențiarii ruși ar fi consimțit fără nici o îndoială, căci aveau ordin a grăbi încheierea păcii și de a o subscrie sub orice condiție care nu s-ar fi întins dincolo de această restituțiune. Dar Moruzi, care avea cunoștință perfectă despre aceste dispozițiuni, a hotărât definitiv condițiunile tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru și Prut, și făcând astfel pentru viitor din acest din urmă râu linia de demarcațiune a frontierelor rusești.
Agenții vigilenți ai lui Buonaparte la Constantinopol nu pregetară de a face cunoscută purtarea lui Moruzi. Când, după încheierea păcii, ei s-au văzut frustrați în speranța de-a determina pe Poartă să continue războiul au căutat să facă să cadă în dizgrație familia acestui prinț grec, pentru a putea cel puțin să hotărască pe guvernul otoman de a pune în capul Principatelor persoane alese de dânșii. Ei îl arătară pe prințul Dimitrie că e trădător, căci fusese cumpărat (suborne) de Rusia pentru a-i servi interesele, în momentul în care era în puterea sa de a obține condițiile cele mai avantajoase.
Între acestea se-ncepură ostilitățile între Franța și Rusia; și Poarta, arătând rezoluția sa tare de-a rămâne neutră și nevoind să dea nici umbră de îndoială celor două puteri beligerante prin alegerea noilor hospodari, hotărî a o fixa asupra a doi indivizi a căror principii politice nu fusese niciodată în contact ca curțile străine (Scarlat Calimah pentru Moldova, Iancu Caragea pentru Valahia).
Dimitrie Moruzi, care se afla încă în Valahia cu Galib Effendi, află noutatea acestor două numiri
într-un moment în care s-aștepta de-a primi numirea sa. Totodată el fu informat în taină că, întorcându-se la Constantinopol, s-ar expune la cele mai mari pericole și i s-au dat sfatul de a se retrage într-un stat creștin. I s-a oferit un azil în Rusia, cu o pensiune considerabilă din partea acestui guvern, însă, temându-se că fuga sa ar face pe guvernul otoman de a se răzbuna asupra familiei sale, care rămăsese în puterea turcilor, și în speranța de a justifica purtarea sa, pentru că toată responsabilitatea afacerilor tratate la Congres trebuia, propriu vorbind, să cadă asupra lui Galib Effendi, el se determină de a însoți pe acest ministru până în capitală. El era departe de a presupune că acest ministru turc, a cărui purtare fusese dezaprobată, ștersese din spiritul sultanului toate impresiile defavorabile pe care le-ar ți putut concepe în socoteala lui, atribuind condițiile păcii ce le subscrise intrigilor și trădării lui Moruzi și că primise în consecință ordine secrete de a aresta pe acest prinț, îndată ce vor fi trecut amândoi Dunărea și a-l trimite prins marelui vizir, care avea încă cartierul său general la Șumla.

Moruzi, încurajat din ce în ce mai mult de protestațiunile de amiciție a lui Galib Effendi, părăsi Bucureștiul în luna lui septembrie. Ajungând la Rusciuc a fost condus cu escorta la Șumla; dar abia intră în locuința marelui vizir când mai mulți ceauși se aruncară asupra lui și-l tăiară în bucăți cu lovituri de sabie. Capul său a fost trimis la Constantinopol, unde a fost expus trei zile seraiului împreună cu capul fratelui său Panaiot Moruzi, care, în absența lui Dimitrie, suplinise postul (de dragoman) pe lângă Poartă și a fost acuzat de a fi complice la trădarea sa în contra Imperiului otoman.

Iată dar sfârșitul binemeritat al aceluia care a trădat Basarabia pentru ca s-ajungă Domn, povestită de un contemporan, de un consul general englez care era la București în vremea tratărilor și, fiind interesată chiar Anglia la încheierea acestei păci, e sigur că trebuie să fi fost în cunoștință deplină despre toate firele care se torceau și se țeseau la noi, pe socoteala noastră.
Este oare cu putință de-a admite că onoarea marelui nostru vecin ar fi fost angajată în această.... cucerire? Posibil de-a zice astăzi cum că împăratul ar lua-o ca o insultă făcută lui dacă această chestiune ar veni înaintea Congresului? Am înțelege ca ziaristica rusească să vorbească de interesul Rusiei de a o recăpăta; atunci discuțiunea s-ar învârti pe un teren propriu și le-am opune asemenea arma interesului. Dar a mesteca în toată afacerea numele celui mai puternic monarh, pe care ne-am obișnuit a-l crede generos și bun întru cât privește persoana sa, noi, în simplitatea noastră, credem că nu se cuvine.
Toate elementele morale în această afacere sunt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porții, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de șapte puteri și obligatoriu pentru ele, garantarea integrității actuale a României prin convenția ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală și de drept să fie pe deplin în partea noastră.
Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărțitului și nenorocitului popor românesc.
Ni se scoate ochii cu binele ce l-am avut din partea rușilor. Pentru a răspunde și la aceasta ne-ar trebui să umplem un volum întreg. Destul numai să pomenim că alianța de la Lusc dintre Petru cel Mare și Dim. Cantemir ne-a costat domnia națională și un veac de înjosire și de mizerie, iar cea mai nouă alianță dintre Rusia și noi a început a aduna nouri grei deasupra noastră. Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduți în bătălie, zeci de milioane de lei aruncate în Dunăre și în fine poate existența poporului românesc pusă în joc, iată binele de care ni se cere a ne bucura și a fi mulțumitori.
Ce ni se opune?
Interesul a 80 de milioane de oameni față cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e cu ochii legați spre a nu vedea părțile ce se judecă înaintea ei și, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 și 5 milioane, ea ar trebui să ia cântarul. De brațul scurt sau prezent al cântarului ar atârna în greu Rusia, de brațul cel lung al unei istorii de 500 de ani atârnă România cu drepturile sale străvechi și noi.
Înainte de a încheia, avem a împlini un act de gratitudine, nu pentru noi, asupra cărora nu pretindem ca să se reflecte meritul acestei lucrări, ci pentru țară în genere, căreia puțini lucrători pe ogorul istoriei naționale îi oferă azi mijloace de a se apăra.
Pentru veacul al XIV [-lea] și al XV-lea am cercetat cu mult folos Istoria critică a românilor de d. B. P. Hașdeu și Arhiva istorică a României, editată de același, apoi Beiträge zur Geschichte der Romänen v. Eudoxius, Frhrn. v. Hurmuzaki; pentru veacul al XVI-lea, materialul cel mai prețios sunt capitulațiunile Domnilor moldoveni cu Poarta; pentru al XVII-lea, textul cronicilor editate de d. Mihail Kogălniceanu, iar, în privirea eparhiei Proilaviei, Cronica Hușilor de P.S.S. Părintele Melchisedec, episcopul Dunării de Jos; pentru al XVIII-lea aceeași colecție de cronici, cu deosebire însă cronica tradusă după ordinul lui Grigorie Vodă în grecește de un Amiras, în care e cuprins și textul autentic al înscrisului tătarilor din Bugeac, apoi colecțiunea de documente a lui Hurmuzaki, vol. VII; pentru veacul al XIX [-lea] în fine mai sus citata carte al consului general englez Wilkinson. Asupra lui Amiras și Wilkinson ne-au atras atenția d. Al. Odobescu.

Articol publicat pe secțiuni, în zilele de 3, 4,7, 8, 10, 14 martie 1878.