Balcic (Ion Pillat, 1940)/Dionysopolis

 

Terasele coboară către mare
Cu pasul de-armonie împlinit,
Purtând pe tava de aramă floare
Și rodul sudic toamnei ce-a venit
Cu pânze roșii pe străvechea mare.

În cinstea zeului de altă dată,
A săditorului de viță pe-aste locuri,
Strivesc pios ciorchini cu boabă’nvoaltă,
Privind în larg delfinii prinși de jocuri,
Visând la zeii ce-au trăit odată,

La valul despicat de luntrea Argo,
La spuma dăruind pe Afrodita.
Lung îmi descântă’n suflet și mai larg o
Descântă’n clipe vremea nesfârșita
Cu murmure sub prora luntrei Argo!

Și sub smochinul ce aruncă umbră
Fugară pe vecia unui val,
Las ceasul cel mai sfânt să mă pătrundă,
Înalț, zâmbind uitării, un pocal —
Pe când Dionysos mă pândește’n umbră.