Balaurul

Balaurul

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri

La mijlocul drumului,

La puțul porumbului

Văzui floarea câmpului,

Dar nu-i floarea câmpului,

Și-i chiar ochiul șarpelui,

Șarpe lung cu solzii verzi,

Nici să-l vezi, nici să-l visezi.

Cel balaur din păcate

Înghițise jumătate

Trup cu arme ferecate,

Trupușor de voinicel

Ce striga mereu din el:

„Sai, bădiță ortomane,

Că m-ajunge la ciolane!

Sai, bădiță, de mă scoate,

Că m-apuc' fiori de moarte!"

Iată-n lungul drumului

La puțul porumbului

Că venea, mări, venea

Pe balaur de-ntâlnea

Un viteaz de ortoman

Pe-un cal negru dobrogean.

„Măi balaur! striga el,

Lasă trupul tinerel,

Că te curm pe jumătate

Să-mi răscumpăr din păcate."^[1]

Șarpele se zvârcolea

Și cu șapte limbi grăia:

„Ortomane,

Hoțomane!

Bate-ți negrul

Pe de-a-ntregul

Și te du, și fugi de mine

Că nu-i bine nici de tine."

„Șerpuliță,

Dinți de criță,

Am un paloș de oțel,

Lasă trupul tinerel."

„Taie-mă, nu mă tăia,

Nu mă las de prada mea,

Ist copil chiar din pruncie

Maica sa mi l-a dat mie,

Că ades îl blestema

Și-i zicea când îl culca:

„Culcă-te, alină-te

Șarpele sugă-mi-te!"

Cel viteaz de ortoman

Izbea negrul dobrogean

Și cu pala lui cea nouă

Pe balaur tăia-n două,

Apoi trupul înghițit,

Plin de rane, otrăvit,

El în cârcă-l ridica,

Sus, la stână se urca

Și în lapte mi-l scălda,^[2]

De venin îl curățea

Și cu viață-l dăruia.

Apoi, mări, cât trăia,

Frați de cruce se prindea^[3]

Și-mpreună voinicea

Pe balauri de stârpea!

Note

1. Superstiția poporală pretinde că de fiecare șarpe ucis, Dumnezeu iartă un păcat. Sunt câteva zile în an, începând de la Sfântul Petru, în care se zice că ies șerpii la drum. Atunci se face mare ucidere de aceste reptile. Unii șerpi însă au privilegii de a fi respectați, de pildă acei de casă. Ei, ca și barzele de pe acoperișul casei, și ca rândunelele de sub streașină, sunt oaspeți neatinși, fiind apărați de legea sfântă a ospeției ce domnește din vechime la români.
2. Laptele vindecă de răul otrăvii.
3. A se prinde frați de cruce e o datină antică ce impune datorința de a-și da viața unul pentru altul. Legătura acestei frății se făcea prin amestecarea sângelui. Când doi bărbați se decideau a se înfrăți, trebuia să-și facă ei pe brațul drept câte o tăietură în formă de cruce și să unească sângele lor. Acest obicei mistic, care în epoca de astăzi e mai de tot căzut, se ține negreșit de oarecare tradiții de pe timpul cruciadelor, sau poate chiar de tainele introducerii hristianismului la români. Romanii vechi încă aveau mare respect pentru șerpii de casă, pe care îi îmblânzeau și-i primeau la masă, de-i hrăneau cu lapte.

Românii au multe crezări în privirea șerpilor, unele întemeiate pe ispită, altele născute din închipuire. Așa găsim în poveștile și în baladele lor niște ființe fantastice sub nume de balauri care au trup de șarpe și grai omenesc, și care, când se luptă cu vitejii feți-frumoși, se lovesc cu ei în buzdugane, iar când alung vreo pradă, o alung cu o falcă-n cer și cu una în pământ. Însă ei sunt totdeauna învinși de către feți-frumoși și tăiați în multe bucăți care cearcă a se împreuna până ce asfințește soarele.

Acei balauri se rudesc cu dragonii popoarelor Apusului. Ca și acești, ei sunt păzitori de comori și de fete mândre de împărați, răpite de dânșii.

Românii cred încă că pietrele scumpe se formează din spuma gurii șerpilor și că cuiburile lor sunt adevărate comori de briliante și de rubine.