Balada XI: Vânătoarea Burgrafului

Jump to navigation Jump to search
←←Balada X: La un trecător Balade de Victor Hugo
(Balada XI: Vânătoarea Burgrafului)
Balada XII: Pasul de arme a Regelui Ioan→→
Traducere de Constantin Negruzzi - 1839


Un faun bătrân, râdea în peștera pustie.
Segrais

O, împărate,
Sânte Gofred!
Tu protegează
Nostru vânat!
Că de vei face
Ce te rugăm,
Un mormânt falnic
Ți-om înalța;
Un corn de fildeș
Ș-un baldachin
De stofă nouă,
Vom hărăzi;
Făclii de ceară
Zece vom da.
Deci în genuche
Te rugăm noi
Noi ce ne tragem
Din mândru soi,
Și suntem nobil
Bun gentilom,
Alexi VI,
Mare burgraf.“ —
Iată ce zise
La cel mormânt,
Burgraf Alexi
Cel mult viteaz.
„Pagiule, plosca
Împle cu vin.
Și armăsarul
Să mi-l gătești!
Vânător! du-te
Ca să inviți
Pe conte; spune-i
Că-l așteptăm.
Arcași, îndată
Vă curățiți
Coarnele voastre.
Foarte frumos!
În astă-seară
Numaidecât
Să se gătească
Mare ospăț.
Haidem, prietini!
Să alergăm
La astă goană
De urși și cerbi!“
Pleacă. ? „Adio! “
Soția lui
Dona Isabela
Râzând i-a zis.
Toți vânătorii
Nobili și proști
Iată pe câmpuri
S-a-mprăștiat.
Preoți, călugări,
Se duc cu dânși.
Dar ei în urmă
Mai mult rămân.
Doamne frumoase,
Pagi tinerei,
Curieri ageri,
Nebuni urâți,
La vânătoare
Veniți curând;
Însuși stăpânul
Sună din corn.
Fugiți, voi ciute,
Căci v-a zărit
Burgraf Alexi,
Cel mult viteaz!
Fugiți! — Dar iată
Trece un cerb,
Chiar ca un fulger
S-a răpezit.
„Alergați fuga.
Oameni și câni,
De mi-l veți prinde
Mulți bani voi da;
Dau și castelul
Pe leșul lui!
Doamna pădurei!
Fii ajutor,
În tine, zână,
Speranță am;
Căci tu ești maica
Celui voinic,
Sor' cu arcașul
Care-l iubești;
Și tot ce popa
Madonei lui
Îi juruiește,
Eu îți voi da;
Dacă a mea mână
Va oborâ,
Cerbul acela
Ce-l văd fugind!“ —
Strigă burgraful,
Și cânii lui
Au dat navală
La bietul cerb.
Fuge cât poate,
Dar nici un pas
Ogarii harnici
Nu-i dau răgaz.
Adio! rădiuri,
Codri umbroși,
Livezi frumoase,
De-acum vă las!
Fuge tot fuge no
Cerbul zberând,
Până sosește
În verde crâng.
Îi dau de urmă
Bunii capăi,
Și-l ieu la goană
Iuții ogari.
Iar vânătorii
Caii silesc,
Cu tăioși pinteni
Hojma-i împung.
S-ascunde cerbul,
Dar ce folos?
Cornul iar sună,
Cânii sosesc.
Unde să fugă?...
Vede un lac.
În el se bagă
Trudit de tot.
Te mai răsuflă
Sărmane aici,
Din lacul cesta
Apă mai bea!
Bea... Dar arcașii
Arcele-ntind,
Cerbul înoată
Spre cela mal,
Și după dânsul
Cânii cu toți
În baltă întră,
Iar îl gonesc.
Iese afară,
Însă acum
Moartea-l așteaptă.
Și va peri!
Iată ogarii
L-au apucat.
Și simte moartea
Ce-i pregătesc.
Mori deci în pace
Sărmane cerb.
Fanfara cântă
Sfârșitul tău!
Și-n astă-seară
Neapărat
Or să te puie
În lungi frigări.
Dar mori ferice,
Te-a răzbunat
Germana fată!
Conte bătrân,
Se-ntoarce acasă.
Vesel, râzând;
Căci el nu știe
Ce a pățit;
Că el pe tine
Când te vâna,
Nevast-acasă,
Coarne-i punea;
Și-în loc să vie
Numai un cerb,
Acum pe poartă
Intrară doi!