Bătrânii

Jump to navigation Jump to search
Bătrânii
de Emil Gârleanu


Cucoana Casuca a pornit la o rubedenie, tocmai la Hârlău, luând și pe fiica dumisale, Anghelina, fată frumoasă, cu fața plină de voioșia celor 17 ani de copilărie; boierul Toader Racliș, soțul coanei Casuca, a rămas singur, cuc, în toată casa. Să-i treacă de urât, stă toată ziua, și chiar mănâncă, dimpreună cu boierul Gavrilă, căruia și lui îi plecase feciorul și soția la moșie, chemați de trebi și muncă.

Și iată-i pe amândoi, față în față, la masa din sufrageria încăpătoare, pe a căreia ferești deschise străbate, în șopot dulce, freamătul livezii.

Singuraticii au mâncat. Pe fața albă de olandă, pe care florile țesute strălucesc ca fulgii de omăt pe o pojghiță de gheață, resturile mâncării stau în farfurii de porțelan stropit cu flori albastre. Dinaintea boierului Toader se ridică o grămăjoară de fărmături. Dânsul, când vorbește la masă, sfarmă pâinea și o adună la un loc; obiceiul acesta e bucuria păsărilor din ogradă.

La începutul căsniciei, cucoana Casuca, îndată ce vedea că degetele cuconului Toader încep să frământe miezul, îi apuca mâna și i-o ținea strânsă ca într-un clește. Într-o zi îi veni o idee și boierului:

— Da lasă-mă, Casuco, în pace; tu nu vezi că fac fărmături pentru hulubi?

Pentru hulubi! Patima cucoanei Casuca!

De-atunci, cucoana Casuca îi trece, pe furiș, și miezul de la pâinea ei, ba și pe acel al Anghelinei. Boierul, fără să-și deie seama, îl preface în bucățele mici...

— Mi-i grozav de urât, Gavrilă; noroc de tine, zău așa, noroc de tine; altfel ar cădea pe mine hardughia asta.

Boierul Toader, după ce spuse aceste cuvinte, își roti ochii împrejurul odăii albe, mari și nalte, în fundul căreia dulapul de nuc, săpat cu minunat meșteșug de către un bunic al nevestei sale, se deslușește ca o catapeteazmă. Atâta mobilă e în odaie: dulapul și masa cu scaunele. Pe pereți nimic-nimic, numai pe cel din răsărit, icoana Maicii Domnului îmbrăcată în argint, cu cunună de aur. În odaia în care sunt icoanele nu încap poze, așa spuse boierul Toader fetei dumisale, Anghelina, când acesteia, într-o bună dimineață, îi venise gustul să spânzure deasupra ușii o vedere cu marea, corăbii și niște munți sinilii în fund.

De când mănâncă împreună cu boierul Toader, prieten din copilărie, conul Gavrilă s-a făcut mai vorbăreț. Dă, sunt multe de spus: ba amintiri de pe vremea învățăturii, ștrengării, mai despre chipul fetei jupânului Enache Stupu, plăpumarul din strada Veche, mort, he! acum de mulți ani! astăzi își amintise cum, odată, venind de la dascălul Spiridon, unde învățau pe bucoavnă, i-au tăiat, bietului plăpumar, funia pe care întinsese câteva fețe de plapumă, nou-nouțe, și vorbeau, râzând, de strașnica bătaie ce le-o dase la amândoi aga Racliș, tatăl boierului Toader.

Acum se potolise din vorbă. Boierului Gavrilă îi e puțin cam somn; acasă, nu vorbește mult, și-i mai totdeauna cu ochii pe jumătate închiși, gata de somn.

Boierul Toader toarnă încă un păhăruț de vin de Cotnari, conul Gavrilă îl zărește și răsare la vorbă, așa ca din senin:

— Toadere, eu parcă am fost la nunta ta?

Boierul Toader ridică în sus capul, prinse cu ochii veriga de alamă a sertarului de la dulap și, după ce o ținti câteva clipe, își aduse bine aminte:

— Păi cum să nu fi fost? Tu te-nsuraseși de-a doua oară, cu vreun an înainte.

— Cu un an?

— Da câți crezi? Când ai venit la nunta mea, nevastă-ta avea, de două luni, pe băiatul care ți-o murit... Ai venit de-a dreptul de la moșie.

Acesta era lucru știut: pe când boierul Gavrilă trecea drept om uituc, de amintirea boierului Racliș se slujeau toți acei care vroiau să învieze lucruri moarte de ani de zile. Boierului Toader îi e de ajuns o clipă de gândire să-ți spuie ce fel de dulceți și cu ce lingurițe le luase în casa cutărui, în cutare zi și la cutare împrejurare.

— Iacă, îmi aduc aminte, ca acum, urmă dânsul: ai venit de la moșie, nevastă-ta cu copilul, căci îl alăpta. Erai cu droșca ta cea frumoasă, cu o pereche de cai roibi și cu hamurile cele rusești, pe care mi le-ai vândut mai târziu mie și pe care le am încă.

Boierul Gavrilă sorbi puțin vin, apoi se minună grozav.

— Ce spui, Toadere! Le ai încă?

— Ei, asta-i!... Aveai de vizitiu pe țiganul, pe Balmuș; nu-ți aduci aminte că mi-a furat, chiar în noaptea ceea, un curcan și că s-a îmbătat de-a stat trei zile ne-ntors?

— Așa-i, omule; grozavă ținere de minte mai ai tu!... zici că pe Balmuș?

— Doar nu pe tată-său! Lasă-mă să-ți istorisesc. Am jucat toată noaptea; coana Tarsița, postelniceasa, a leșinat în brațele iuncherului...

Ușa odăii se deschise încet și mama Sultana vesti că le dusese cafeaua în cerdac. Conul Gavrilă se sculă. Boierul Toader își luă ciubucul din odaia dumisale și ieși în cerdacul de din dosul casei lor. Cerdacul da în livada în care coborau niște scări de piatră, pe care se prinsese mușchi verde. Crengile vișinilor înfloriți își întindeau ramurile până pe sub streașină. Conul Gavrilă se așeză tacticos în jilț, privind cu mare mulțumire florile albe și mirositoare.

— Așa-i și la mine la țară, măi Toadere.

Boierul Toader nu-și găsea chibritelnița.

— Ei, dacă nu e Anghelina, degeaba, nimic nu e la locul lui.

Și oftă și căzu pe gânduri.

Boierul Gavrilă își aduse și dânsul aminte de feciorul dumisale; oftă și dânsul.

— Dacă nu e Anghelina, îți spun eu, nimic nu e la locul lui, începu iar după un timp boierul Toader.

Găsi un chibrit și aprinse ciubucul, se așeză în jilț și dădu drumul unui rotocol de fum care se împrăștie, aninându-se de crengile vișinului, ca o pânză de păianjen.

Apoi, amintirea Anghelinei nu-i mai dădu pace deloc.

— Iacă, de mică copilă așa a fost. Fiecare fir de ață i-a plăcut să-l vadă la locul lui. Unde să fi văzut la dânsa, ca la alți copii, rochițele rupte. Ferit-a sfântul! Așa a fost de copilă și așa-i și acum, când, cu ajutorul lui Dumnezeu, dă, e și ea fată mare, dragă Doamne.

Și iar trase din ciubuc.

— Fată mare, măi Gavrile, ce crezi tu! Iacă, trebuie să mă gândesc la măritișul ei.

O bucurie copilărească îi cuprinse sufletul la acest gând; râsul îi izvorî voios, din fundul inimii.

Boierul Gavrilă începu și el să râdă.

— Când mă gândesc, Toadere, că am ținut-o în brațe, la botez! Să n-o mai cunosc deunăzi, omule, să n-o mai cunosc. Învoalată ca o nalbă, soro, zău așa!

Sorbi din cafea și urmă:

— Ce crezi, Toadere, copiii îs fericirea noastră. Dacă n-ar fi Manole al meu, vai de zilele mele! Așa, dacă îl am pe dânsul, am și nădejdea cu mine. Băiat cuminte ca o fată, harnic, frumos, sănătos!

— De frumos, frumos băiat, samănă, cap leit cu biata mâne-sa, Dumnezeu s-o ierte.

— La ochi samănă cu mine.

— Ei, asta-i!...

— Zău așa! Și-i înțelept ca un om bătrân. La dânsul totul e cuvântul meu...

Crengile copacilor se apropiară în bătaia vântului, scuturând o ninsoare ușoară, mirositoare, deasupra ierbii de-abia încolțită, strălucitoare, și subțire ca acul. În fund, un crâmpei de cer se arăta, printre copaci, ca o cădere de apă limpede.

Boierul Toader se mâhni.

— Ce ți-i bun! Cui s-o dai! Pe mâna cui să-ți dai copila când nu vezi un om împrejurul tău, un om de simț, de inimă. Așa, să o arunci în brațele oricărui vântură-țară, foarte mulțumesc. Las-o să trăiască lângă mă-sa și lângă mine, că-i fată cuminte.

Boierul Gavrilă dădu dreptate prietenului său:

— Nici băieți, nici fete, nu mai găsești astăzi. Ia îs pline Curțile de despărțenii. Ți-i lehamite! De aceea nu mi-am însurat nici eu băiatul.

Boierii tăcură; cu privirile pierdute, departe, își urmau firul gândurilor.

Deodată boierului Toader îi scăpă gândul de pe buze:

— Bun băiat.

Fără să-și deie seama, conul Gavrilă îi răspunse ca prin vis:

— Bună fată, Toadere.

— Apoi, ceva neînțeles le întoarse capetele, se priviră și se pricepură.

— Bun băiat, Gavrilă.

— Eu întotdeauna am ținut la Anghelina, ca la fata mea, îi răspunse prietenul.

Vorba slobodă a boierului Toader își luă vânt:

— Proști am fost, măi omule.

— Cam proști, n-am ce zice, Toadere.

Boierii se sculară și, pe deasupra mesei mici, rotunde, se sărutară frățește.

Boierul Toader bătu în geam și strigă:

— Sultano, adu două pahare cu vin roș!

Când mama Sultana veni cu paharele, boierul Toader dădu unul conului Gavrilă, unul îl luă dânsul, și vorbi cu glasul coborât:

— Să ne trăiască, frate Gavrilă. Să ne trăiască, în cinstea care am trăit și noi, și să deie Dumnezeu să fie și ei fericiți de copiii lor cum am fost noi de dânșii.

Ciocniră paharele, dar nu le putură bea așa degrabă, căci lacrimile le umplură ochii și paharele le tremurau în mână.

Vântul scutură mai tare crengile înflorite. În paharul boierului Gavrilă căzu o floare, dânsul îl ridică în sus și-l dete peste cap cu floare cu tot.

— Așa te vreau, Gavrile.

Boierul Toader dădu și dânsul paharul de dușcă.

— Ei, și plângi, babo? Plângi? îi strigă mamei Sultana care se prăpădea de plâns la spatele lui. Hait! să vă deie vin cât îți vrea și să faci o plăcintă cu brânză, pentru toți, și să râdeți, babo, auzitu-m-ai? Să râdeți, că vi se mărită stăpâna.

Și de atâta voinicie bătrânii iar începură să plângă. Se luară de braț, coborâră scările și se afundară sub aleile umbroase, în livada care-i primea gătită ca de nuntă.