Bătaia lui Dumnezeu

Jump to navigation Jump to search
Bătaia lui Dumnezeu
de Ion Pop-Reteganul


Mai sînt ei și acum ici-colea cîte un gospodar avut, dar ca Petrea Păuneștilor de la noi, parcă rar ai mai afla, și de ai umbla țara lungiș și curmeziș, cu lumina aprinsă – cum se zice. Că Petrea Păuneștilor tot a fost noroc și-n cioboate. De la tată-său i rămase moșie mare și bună și vite și acareturi, de la socru-său rămase altă moșie mare și bună și acareturi și, pe deasupra, o nevăstuță ca un păun.

Vezi că Petrea fusese singur la părinți și părinții lui erau cei mai mari gospodari, iar socru-so încă fusese gospodar avut și avusese numai un fecior, ce muri în bătălia cu Praisul, și pe Firuța. Iar pe Firuța o luă de nevastă Petrea Păuneștilor și așa împreună două gospodării, cele mai mari în sat și Petrea din avut ce fusese se făcu boier întreg.

Cînd s-a văzut el singur stăpîn pe amîndouă gospodăriile cele mari, colo după ce băgă sub glie pe părinți și pe socri, își zise ca bogatul din evanghelie: „Sparge-voi gitnițele mele și mai mari le voi zidi și umplîndu-le de bunătăți voi zice sufletului meu: Suflete al meu, mîncă, bea și te desfătează că ai averi adunate pe mulți ani!”

Așa zise badea Petrea și așa făcu. Casa, ce-i rămase de la tată-său, era pe o grădină prea mică pentru o gospodărie mare ca a lui, nu-i încăpeau grajdurile și șurile, hambarele și cotețele, clăile și stogurile. Casa, ce-i rămase de la socru-său, era, ce-i drept, pe o grădină destul de mare, dar era pe o zăhată strîmtă și tinoasă și avea acolo niște vecini, de care nu i se prea împărea că erau cam lungi la degete. Deci își zise, am un loc mare și frumos chiar în capul satului, pe lîngă el trece drumul țării, iar pe la celălalt cap al lui trecea pîrîul morii. Acolo o să-mi fac casă nouă și șură și grajduri, acolo mă pot întinde cum mie-mi place, nu voi mai fi strîmtorat de nimenea.

Și cum a zis, așa a făcut. A desfășurat casele și toată gospodăria socru-său din bîrnele cele bune își făcu o casă mare, cu multe încăperi ca cele boierești. Apoi desfăcu casele și gospodăria ce-i rămase de la tată-său și din ele făcu șuri și grajduri mari și largi, să-i încapă toate vitele, și-și făcu hambare și cîte acareturi toate.

Un străin, ce trecea și vedea gospodăria lui cea mare și frumoasă, credea că vede gospodărie boierească, nu altceva. Cele două grădini, rămase goale, le umplu cu pomi roditori, de-ți era mai mare dragul a privi la ei.

Dar parcă-i făcătură! Unde-i averea mare, acolo nu prea e noroc la copii. Așa era și la Petrea Păuneștilor. Care copil cum îl avea, trăia un an-doi și-i murea. Așa mici a îngropat vreo 3-4 copii. Se luară pe gînduri badea Petrea și lelea Firuța. Acum oamenii începeau a vorbi în treaba lor, ca oamenii: ba că casa-i în loc rău, în loc fără noroc la copii; ba că s-au mutat în casă pe vreme nenorocoasă; ba că de ce n-au pus sub fundament cap de om, ori barem de ceva dobitoc?

Și cercat-au ei care cu ce numai i-a învățat, cu slujbe pe la biserici și pe la mănăstiri, cu milostenii pe la săraci, dar pace! Copiii nu le trăiau. În urma urmelor dă Dumnezeu, că mai au un fecioraș, tocmai cînd erau de zece ani luați laolaltă, și acela da semne de viață. Era sănătos, frumos, voinic, creștea ca din poveste. Acela și trăi și ajunse vîrsta școlii și trăi și mai mult, cum vom vedea îndată.

Dar cînd era de vîrsta școlii își făceau ei capul călindar și mintea sfredel să-l lase la școală, să nu-l lase? Ei ziceau: Ar fi bine să-l lăsăm la școală, nu multă vreme, așa vreo 2-3 ani, să apuce o leacă de învățătură, cîtă brumă-o putea; să poată cît de cît citi într-o carte, să poată scrie cîte o slovă-două, cînd va cere nevoia, că la atîta blagă nu strică o lecuță de învățătură.

Dar lelea Firuța era de altă părere. Dumneaei zicea așa:

— Să mulțumim lui Dumnezeu că-l avem și să ne rugăm Sfinției-sale să nu ni-l ieie, să nu ne mai zburde mintea a-l da la învățături, că acolo dascălu-i bate, copiii se împing și de aud că a pus cineva mîna pe Toderașul meu, cad în păcate, că popă să fie, nu dascăl și-l opăresc cu apă fiartă. Avem de la Dumnezeu destulă blagă, l-om face gospodar cinstit, cum a fost tata și tată-to și cum ești tu. Că tu încă nu știi carte, nici tata n-o știut, nici socru, dar schimbatu-s-au ei cu cărturarii? Și tu schimbatu-te-ai cu un preot? Că, nu zic ba, bună-i învățătura la cei ce nu au avere, că trăiesc săracii după ea, cum pot, și mai bine și mai cu subțirelul, după cum li s-ajunge plata și cum li-i de mare gloata; dar un gospodar cinstit, un om care are din prisosință cele trebuincioase, ăla n-are lipsă nici de o carte.

— Dar, răspundea badea Petru, dar, muiere hăi, amu cică-i musai să-și deie tot natul copiii la școala din sat, amu cică nu-i ca pe vremile cînd eram noi copii, amu-i altă lume. Cică de nu dai copilul la școală, plătești gloaba, plătești pedeapsă, mai întîi cinci puișori, pițule, al doilea o coroană, de nu două, al treilea florintul deplin. Apoi, vezi tu bogat în sus, bogat în jos, dar să dai în toată săptămîna 2-3 coroane, iată numai așa, îmi vine nu știu cum. Mai bine să-l lăsăm noi să meargă el la școală, că doară știu că n-a mai sta nici dascălul cu bîta tot pe el, că mai sînt în școală și alți copii.

Copilul, vezi bine, auzea tot sfatul părinților lui și se înfiora de gîndul că va fi dus la școală și acolo va căpăta bătaie cîtă ploaie de la dascăl. Deci își luă și el inima în dinți și zise că el o dată cu capul n-a merge la școală.

Lelea Firuța prinse a plînge de mila lui, că doară era dragul mamii și plîngea și plîngea. Și rogu-te, cum n-a plînge dumneaei că doară-și vedea (în minte) copilul în școală, între ceilalți copii, cu părul tuns scurt și bătut de dascălul. Deci printre plîns și lacrimi își îmbună copilul:

— Nu te teme, dragul mamii, că nu te dă mama la școală, nici să știu acurat, că dau pe toată ziua o coroană, pînă se plinesc anii, de nu te vor mai chema la școală.

Badea Petrea stătea îngîndurat. Dumnealui se gîndea așa: „Trăiesc, cu Firuța de 17 ani, plîngînd n-am văzut-o numai cînd ne-a murit cîte cineva amu, har Domnului, nu avem de-a plînge de nimic, gospodăria merge bine, noi sîntem sănătoși, copilul dă semne de viață și de înțelepciune, de ce oare aș face plîns și tînguire în casă? Din pricina secretei de școale? Mînce-o focul, de a mea grijă. Nu-l dau și pace! De se întîmplă să se spărie de dascăl, ori de l-a împinge vreun alt copil și l-a lovi, atunci în casa mea numai plîns și văietare va fi. Nu-l dau, și pace și sănătate!”

Făgădui dar muierii și copilului că va pune el trebile la cale, să nu fie chemat Toderaș la școală. Și toți se înseninară. Copilul era voios, iar lelea Firuța-l săruta și dezmierda:

— Nu te teme, puiucule, că nu te-a lăsa mama la școală să te bată dascălul, că mama numai pe tine te are, n-are o sută de copii!

Așa fiind înțelesul, badea Petre luă sumanul între umeri, subsoara stîngă luă un caș mare cît un ciur și hai pînă la domnul părinte.

Părintele se cam miră cînd îl văzu intrînd, că nu prea era obiceiul lui badea Petre să meargă pe la dumnealui, era învăluit cu gospodăria atît de tare, de nu vru să primească nici a fi epitrop la biserică, nici la școală. „Sînt prea învăluit cu gospodăria”, zicea el, cînd îl îmbia preotul și sătenii să-l pună epitrop, „nu pot primi, vă mulțumesc frumos de cinstea și omenia cu care mă vedeți, dar zău nu pot primi, sînt ca omul singur, numai pe străini nu mă pot răzima”.

Așa el nu primea să intre în niciun fel de slujbă, nici la comună, nici la școală, nici la sfînta biserică. Era omul învăluit. Din această pricină nici nu-l vedea nimenea pe la primărie, numai cînd își plătea birul; la biserică mergea în toată duminica și sărbătoarea, dar la școală nicicînd. „Ce să caut eu acolo? își zicea el, cînd îl pofteau epitropii să meargă la examen, copii de școală nu am, iar acasă am atîta învăluială, de nu-mi văd capul”.

La preotul mergea din cînd în cînd, cînd era nun mare. Și era cam des nun mare, că cine să fie de n-or fi cei bogați? Că doară nănășia-i împreună cu cheltuieli, iar omul sărac nu-și poate băga capul în datorii, de dragul nănășiei. Cînd era doară nun la cineva, atunci mergea badea Petre pînă la preotul, altcum ba.

Cînd îl văzu acum preotul, că intră la el, îi ieși înainte, ca la cel mai mare gospodar din parohia sa și de departe-l întrebă rîzînd prietenește:

— Pe cine mai legăm de lume, frate Petre!?

Îi zicea frate Petre, că preotul era mult mai bătrîn decît el și nu se cădea să-i zică „bade Petre”, iar fiind gospodarul cel mai de frunte, deși era tînăr, tot nu se încumeta să-i zică „mă Petre”, ci-i zicea frate ori fiule Petre.

Așa-l întrebă și acum:

— Pe cine mai legăm de lume, frate Petre? Iar badea Petre își luă pălăria de pe cap, își netezi mustețele și răspunse cu glas smerit, ca omul de omenie cînd vorbește cu preotul lui:

— Deocamdată nu cununăm pe nimenea, domnule părinte, fără... poftesc... și-i dete cașul.

— Mulțam, frate Petre, mulțam și poftește înlăuntru, vei fi avînd să-mi spui ceva, te miri, ca omul...

Și intrară înlăuntru și badea Petre începu așa:

— Domnule părinte, am venit cu o rugare foarte mare la Sfinția-ta. Că să vezi, domnule părinte, Toderaș al nostru vine pe șapte ani, e scris la școală, dar noi nu-l putem da nici decît. Că, să vezi, domnule părinte, copilul e spărios. Cum ședem afară din sat, nu prea a venit între alți copii. Apoi, cum numai pe el îl avem de la Dumnezeu sfîntul, l-am ținut ca pe apă puțină, l-am ferit ca ochii din cap. Acum dacă deodată l-am trimite la școală, poate să se spărie de dascălul să înceapă într-o spaimă, se poate să-l împingă vreun copil, ori poate el să împingă pe alții, și-i pricina gata. De aceea am venit să te rog să faci ce-i face și să-mi faci copilul scăpat de școală, că-ți dau ce-i pofti. Ți-oi plăti, domnule părinte, ce-i cere ți-oi da, numai nu mi-l sili la școală, că de-a fi musai să meargă și i s-a întîmpla ceva, nu știu ce m-aș face. Mă-sa ar nebuni de supărare, iar eu... știe-mă Dumnezeu ce aș face într-o undă, apoi nici copilul nu vrea nici s-audă de școală. Îți dau o sută bună, ori o vacă care-i zice din ale mele, ți-o aduc deseară, numai fă-l scăpat...

Așa vorbi badea Petre, iar domnul părinte îl ascultă pînă în capăt, apoi începu așa:

— Fiule Petre! Mă prinde cea mai mare mirare, cum de chiar dumneata, fruntașul gospodarilor noștri, vii la mine cu așa o rugare. Îți spun drept, că eu nu te pot înțelege! De moarte mi-am adus aminte, dar de una ca asta, ba! Eu credeam așa, că după ce Dumnezeu sfîntul ți-a dat avere așa frumoasă și după ce ai un copil, numai un copil, dumneata pentru cît bine-i în lume nu-i umbla să-l scoți de la școală; ba, credeam cu totul altceva, credeam că te vei năzui să dai copilul la școalele cele mari, să iasă din el om luminat, judecător, advocat, doftor ori preot. Că, să vezi dumneata, frate Petre, neamul nostru are mare lipsă de oameni învățați. Și pe aceia de unde să-i iai? Bogații își opresc copiii de la învățătură, cum văd că faci și dumneata, iar săracii? Ei nu au de unde cheltui pentru copiii lor, pînă să-i vază ieșiți din toate școalele. Și așa rămînem tot coada neamurilor. Și așa nu-i bine, că din lipsa de oameni ieșiți din sînul nostru, judecător străin ne judecă, advocat străin ne apără (cu numele, că în adevăr mai mult ne apasă), doftor străin ne vindecă, inginer străin ne măsură și ne comasează moșiile noastre și, dacă toți ar zice ca dumneata, atunci preot străin ne-ar face și sfînta slujbă și dascăl străin ne-ar învăța și copiii în școală. Da așa nu merge! Pune-te dar, frate Petre, și-ți bagă alte gînduri în cap, lasă dumneata copilul la școală, mai întîi aci în sat, apoi de vom vedea că învață ceși-cevași binișor, pe alt an, ori peste doi ani, îl vom trimite la școalele cele mari din oraș. Și scoatem din el om învățat, cît să se mire împrejurimea asta și să zică: „drept că numai un Petru Păunescu este, dar și om învățat ca copilul lui nu mai este altul în lume și pe sub soare”... Așa te gîndește, frate Petre!

— Că una ca aceea n-a fi, domnule părinte, nu poate să fie, n-am numai pe Todoraș, îl las să se facă gospodar și om cinstit, nu mi-oi mînca ce am cu el pe la școale. Încă de aș avea baremi doi-trei, treacă, ducă-se; dam pe unul în cercare, dar așa, nu se poate!

— Dar, frate Petre, i-ar strica lui Todorașul dumitale o leacă de învățătură și de va rămînea gospodar? Țare dumitale ți-ar fi spre ceva stricăciune de ai ști ceti și scrie? Ce pagubă ai putea dumneata avea în gospodărie, de ai ști carte? Ți-ar fi spre stricăciune să poți ceti în cărțile cele sfinte și să vezi de-ți înseamnă birul bine ori ba? Rogu-te, spune! Ori eu, că sînt preot, nu port și gospodăria? Ori eu nu v-am povățuit de ați prins a sămăna napi, luțernă, trifoi? Ori nu eu am făcut cel dintîi pomăt în cimitirul bisericii și nu după mine v-ați luat dumneavoastră și v-ați făcut pomăturile cele frumoase, ce le aveți? Și oare eu aceste lucruri de unde le-am știut? Doară de la tata le-am învățat? De unde? Tata a fost gospodar cinstit, dar necărturar, ca dumneata. Dar toate aceste le-am învățat în școală de la dascăli, și după ce am ieșit din școale – acasă din cărți; am citit din cărți și din gazete cum face lumea cea învățată și am cercat să fac și eu, ca ea. Și după ce am cercat și am văzut că-i bine, v-am povățuit și pe dumneavoastră și toți ați văzut că-i bine așa și, iată, că azi toți gospodarii fac după cum citii eu, că fac alte neamuri mai luminate. Vezi dar, că și la gospodar e de lipsă cartea? De ce dară ți-ai feri dumneata pe Toderaș de carte? Facă-se gospodar, dacă așa vrei, dumneata și dacă și lui așa-i place, că bună-i gospodăria și cinstită, dar învețe mai întîi o leacă de carte, cît de cît, baremi aci la noi în sat în școluța noastră...

Pricepea acum badea Petre că zău drept are părintele, că nu era pînă într-atît de bătucit la cap să nu priceapă, dar îi era groază cînd se gîndea că Toderaș încă nu are voie de școală și peste voia lui nu făcea badea Petre nimic, că doară nu și-a aprinde paie în cap. Dumnealui ca om cuminte și cumpătat ce era, își zicea așa: „Tot ce se întîmplă în casa omului trebuie să se întîmple cu știrea și învoirea amîndorura, cu învoirea bărbatului și a muierii, nu-i iertat să tragă unul hăis și altul cea”. Deci, știind că lelea Firuța nu vrea nici să auză de școală, el încă trebuie să fie împotriva școalei, nu prin convingere, ci pentru „pacea casei”. Așa fiind lucrul se întoarse de la domnul părinte făgăduind că s-a mai înțelege cu boreasa.

— Înțelege-te, Petre, că înțelegerea trebuie să fie între bărbat și muiere, înțelegerea o voiește și Dumnezeu și oamenii cei de omenie, dar înțelegere bine pricepută numai în lucruri bune, iar școala este lucrul cel mai bun, ce-l putem da zestre copiilor noștri.

Badea Petre mergea ca prin pămînt pînă acasă. Acolo spuse lelei Firuța ce auzi de la preotul, dar credeți că dumneaei așteptă să spună chiar toate din fir în păr? Feri, Doamne! Dumneaei începu cu o gură la badea Petre, cît să te păzească Dumnezeu!

— Așa, adică tu te lași ademenit de preotul? Adică ție ți-e mai scumpă vorba lui, decît înțelesul nostru? De copil nu ți-e milă, l-ai duce la foame și la bătăi, ca și cînd noi am avea nu știu cîți copii și nu am avea cu ce-i ținea? Vorbele mele nu le încrestezi în nimic, ca și cînd m-ai fi prins de pe apă, m-ai fi adunat de pe drumuri! Ascultă dar de preotul, dă copilul la școală, dar să știi, că de i se întîmplă ceva, cu mine ai gătat-o.

Și prinse a plînge lelea Firuța și plîngea și Toderașu mamii, iar badea Petre ieși afară trîntind ușa în dosul lui. „Ce păcatele mele m-oi ști face?” gîndea el: „Popa-mi toacă într-o formă, boreasa mi se bocește într-altă formă! Dar nu cu popa m-am cununat”...

Cum făcu, cum direse badea Petre, aceea-i grija lui, destul că Toderaș fu scăpat de școală, și pace și voie bună era iară în casa lui. Cuvînt legănat între el și lelea Firuța nu se mai ivi; gospodăria mergea cinstit; din avuți ce erau, pe zi ce mergea se mai îmbogățeau. Copilul creștea frumos și spătos, ca cel ce numai mîncă, bea, doarme și se joacă. Era mai mare dragul la lelea Firuța, cînd se uita la el. Numai de mi l-ar ținea Dumnezeu! zicea ea în gîndul ei, și de multe ori gîndul îl auzea copilul.

Vremea tăcea și trecea. Toderaș se făcea din zi în zi tot mai mare și mai frumos, dar osul lui nu se deprindea cu nici o muncă. De vrea badea Petre să ducă pe Toderaș cu el la plug, lelea Firuța începea: Doară nu o să rămînă acasă singură ca cucul, hargatele le trimit cu demîncare la lucrători, hargații sînt la cîmp, eu cum o să înving singură acasă? Cine să-mi aducă lemne la bucătărie? Dar la viței cine să deie? Dar la purcei?

Și așa Toderaș sta tot pe lîngă oale cu mă-sa că doară de aceea era dragul mamii, puiul mamii, frumușelul mamii, bunul și hărnicuțul mamii. Și badea Petre încă, ca bun creștin ce era, se gîndea în toată forma: „De nu-l port de micuț cu mine la plug, atunci cînd va fi mare, i vor mirosi greu coarnele plugului și s-a alege din el omul cel mai slăbănog; de-l duc cu de-a sila la plug, toată ziulica mi s-a scînci pe brazdă, iar mă-sa s-a boci după el ca după mort. Apoi întîmplă-se să-l julească numai o lecuță opinca ori obiala, că-mi aprind paie în cap cu mă-sa”.

Așa se gîndea badea Petre și lăsă pe Toderică azi acasă, mîne acasă, poimîne acasă, iar el mergea la plug cu argații.

Dar oare Toderaș ce ispravă făcea pe acasă? Cu ce se îndeletnicea el toată ziulica?

Vara se scula colo pe la prînzul cel bun. Mă-sa-l aștepta cu mămăliguța caldă, cu lapte dulce, cu smîntînă, cu brînză, cu ce-i cerea inima. Apoi se mișca a lene de colo pînă colo, pînă-i ieșea bine semnul din cap. Dup-aceea o croia oblu la uliță, unde da de copii; și se juca pînă-l rupea foamea, ori alerga la pîrîul morii la scăldat. Acolo se deprindea la fel și fel de năzdrăvenii, să se urce prin arini și prin sălcii la cuiburi de păsări, se deprindea în aruncatul cu pietre, dînd după rațele și gîștele ce erau pe-acolo. Într-atîta-i luase groaza gîștele și rațele de îl cunoșteau de departe, ca pe uliu.

Minteni-minteni venea la lelea Firuța cîte o muiere la pîră: copilul dumitale mi-a șchiopătat o gîscă, ori: Toderică mi-a emerit o rață, ori: ficiorașul dumintale mi-a schilăvit un purcel... Iar lelea Firuța pe toate le împăca; la una-i da o legătură de brînză, să nu mai facă gură pentru un lucru atît de mic; la alta-i da un șold de porc, la alta un blid de urdă, la alta o legătură de fărină... și pacea era gata.

Lui badea Petre nu-i mai făcea ea supărare cu povești de acestea, că are el destul lucru și destulă învăluială cu gospodăria; pe Toderaș însă-l mustra groaznic, cînd erau num-amîndoi:

— Iar ai aruncat cu petri, ștrengarule, de ai șchiopătat o gîscă! Acum te spun la tată-to!

Atunci Toderaș se drîmboia, se făcea supărat, se scîncea iar mă-sa numaidecît îl îmbuna:

— Noa, taci, dragul mamii, nu mai plînge, că nu te spune mama, dar iată-ți spun, mai mult să nu schilăvești gîștele oamenilor, că doară și lor li-i pagubă... N-ar fi vrut lelea Firuța, pentru cît bine-i în lume să vadă pe Toderică supărat, deci îl mîngîia și-l îmbuna cum știa ea mai frumos, să-i treacă supărarea și să mănînce puiul mamii să prindă putere.

Așa trăia Toderică vara-ntreagă, iar de către toamnă zburătărea toți pomii vecinilor. Și era meșter în aruncatul cu piatra! Tăluia mărul, carei-l arătai!

Pentru astfel de năzdrăvănii iarăși da lelea Firuța legătură de brînză și blide de urdă...

Iarna avea Toderaș al lucru: gheața și săniuța erau două lucruri, pe care el le știa mai bine decît toți copiii din sat, de-l punea tată-so să-i ajute la încărcat de gunoi, arunca de două-trei ori cu lopata ori cu furca și alerga-n casă, ori că i se dezleagă o opincă, ori că i-o sărit nu știu ce într-un ochi, ori că teacă, ori că pungă, numai să se vadă scăpat de muncă, cu ceva podoimă. Apoi atîta-l mai vedea tată-so că mă-sa numaidecît îl dezbrăca și-l punea în pat cald, să nu-i fie ceva rău la Toderică al mamii.

De zicea badea Petre că așa nu-i vine la socoteală, cum crește copilul fără să pună osul la ceva, lelea Firuța-l trăgea deoparte și începea la el:

— Da ai tu minte, bărbate? Dar de înfulicat la gunoi îs oasele lui? Doară vezi că-i numai canură... (E un proverb: E numai canură = e pospoiat, nu e îndesat, tare, voinic, de purtat greutăți).

Așa crescu Toderică pînă fu de 12-13 ani. Atunci se rușina el singur a mai bate lela cu copiii pe uliță că cei de vîrsta lui erau toți la vite ori la alt lucru, deci luă și el bîta-n mînă, traista plină de merinde de-a umăr și merse să păzească boii la pășune, cu alți copii de vîrsta lui. Dar nici acolo nu făcea cea ispravă mare. Mai mult grijeau alți copii de boii lui decît el, iar mă-sa le da și acelora cîte ceva, mai una, mai alta, ca mamele cele bune și avute, pe lîngă că el împărțea merindea cu ei, că el ducea merinde tot ca pentru trei.

Umblînd la boi învăța Toderică cîteva lucruri frumoase și bune; a zice-n fluier, a juca și a fuma. Fluier îi cumpără tată-său, că așa se cade la bouari, a juca și a fuma învăță de la alți copii mai mari. Acum era fecior deplin! Punga tot plină-i era de tutun și de hîrtiuțe, sucea țigările mai repede decît orice flăcău și trăgea una după alta și mai da și altor copii, ca să-i adepe boii și să-i întoarcă cînd vrea să fugă de muscă.

Cînd veni toamna, de se adunară vitele de pe cîmp în grajduri, Toderică era deprins bine la aceste lucruri; zicea în fluieră de gîndeai că cu fluiera-n mînă l-a făcut mă-sa; juca ca un călușer și fuma ca un turc, trăgea fumul afund în piept apoi îi da drumul și pe gură și pe nas.

De aci-ncolo în toate sările era prin șezători și nu venea acasă pînă noaptea tîrziu. Prin șezători mai învăță un lucru bun; prinse a bea vinars, cum îl îmbiau și ademeneau feciorii mai mari. Astfel el se deprindea încet-încet la toate lucrurile cele... rele.

Dacă-i zicea tată-său vreodată că la ce mai merge-n toată seara pe uliță, că-i numai copil încă, atunci numaidecît începea lelea Firuța:

— Doară știu că n-a cloci pe tăciuni, ca noi!? Lasă-l să-și petreacă, că așa-și petrec „feciorii”! Că era doară fecior mare, că umblase o vară la boi!

Dar cu de aceste Toderică se strică cu desăvîrșire. Nu era încă de 17 ani și bea vinarsul ca apa, fuma tutun zi și noapte, era pierit la față, ochii-i era intrați în cap, tot brazde vinete pe sub ochi, slăbit, leșinat, verde la față ca iarba, de gîndeai că bolește.

Vezi că nedumerirea și ștrengăriile îi săcară măduva de tînăr!

Prietini avea destui, că cine să-și aibă prieteni dacă n-a avea Toderică, feciorul celui mai avut gospodar, al lui Petrea Păuneștilor; dar avea tot prieteni de aceea, cum zice cîntarea:

Așa zic prietinii mei
Ce-oi avea să beau cu ei,
Apoi să mă las să piei!

Și el avea bani mereu, că doară mă-sa minteni-minteni îi da cîte-o coroană-două, c-avea de unde.

Cînd Toderică era de 18 ani, căzu greu bolnav la pat. Nu putea mînca, nu putea bea, tușea o tusă seacă, răgușise-n grumazi, era săc și rece ca un strujan despoiat de foi. Mă-sa plîngea la capul lui: „Vai de mine și de mine, ce m-oi face de n-oi avea parte nici de Toderică?”

Badea Petre își frîngea mînile, umbla ca prin pămînt, nu știa ce să înceapă. În năcazul lui cel mare se duse, unde merge orice creștin, cînd da de ceva rău, se duse pîn’ la preotul și-l rugă să ostenească pînă la el să cetească lui Toderică, că uite din chiar senin a căzut la pat și tușește de se prăpădește.

Și se duse preotul și-i ceti, dar după ce găta cu cetitul, spuse lui badea Petre și la lelea Firuța așa:

— Dragii mei, bună-i și sfîntă ruga lui Dumnezeu sfîntul, dar mie mi se pare că feciorului trebuie să aduceți doftor, și încă un doftor priceput, că mie nu mi se pare de tusa lui și de răgușala lui. Mergi deci, frate Petre, la tîrg și spune unui doftor ce-i și cum e cu Toderică al dumitale și-l adă încoace.

Se spăimîntară bieții creștini de vorbele părintelui, lelea Firuța prinse a se boci ca după mort, badea Petre își freca mîinile; dar preotul le spusese numai adevărul, numai aceea ce era dator să le spună, ca un om învățat și cuminte ce era. Dar lelea Firuța, bocindu-se aci între preotul, zbiera cît o lua gura că ea nu se învoiește o dată cu capul ca să vină la copilul ei doftori, că neam de neamul ei n-a fost pe la doftori. Badea Petre clătea din cap și sta buimăcit, de cine să asculte? Preotul zicea doftor; femeia-i zice nu doftor!

Peste cîteva minute satul era plin că Toderică a lui Petrea Păuneștilor e atît de bolnav, cît chiar părintele, care i-a cetit, le-a spus să-i aducă doftor din oraș că atîta-i de slab, de nu mai este nădejde, ba unii că a chiar murit. Muierile prinseră a veni cu droaia la lelea Firuța, fiecare cîte cu o vorbă bună, fiecare cu cîte un sfat înțelept.

Una-i zicea: „Nu te teme, Firuță, că mai rău a fost omul; își rupsese un picior de abrustul și vezi-l că iar e om?!” Alta-i spunea: „Cearcă numai cu lapte fiert proaspăt, cu unsoare de gîscă, că acela moaie tusea și vindecă amorțeala.” Alta iarăși îi zicea că nimic nu-i mai bun ca hreanul ras și amestecat cu miere de stup. Și cîte și mai cîte doftorii îi spuneau femeile și lelea Firuța toate le cerca, numai de doftor să nu auză, că doftor e cel de sus iar la doftori de prin orașe neam de neamul ei n-a umblat.

Dar în cele din urmă, totuși, la vreo cîteva zile, își luă badea Petre inima în dinți și merse la doftor fără știrea lelei Firuța. Și spuse el doftorului din fir în păr tot ce-i cu Toderică. Și luă pe doftor cu el, îl puse în sanie și pîn-acasă la badea Petre nu se opriră.

Toderică zăcea dus. Doftorul îi pipăi mîna, îi ascultă răsuflarea, puse urechea pe pieptul lui, îl ascultă cum tușește și scrise ceva, pe un petec de hîrtie de trei degete de lat și-i zise lui badea Petre: „Să meargă un argat călare numaidecît la spițerie în oraș, colea pe cina cea bună poate fi îndărăpt; eu nu merg de aci pînă mîne, rămîn la domnul părinte. Cînd va sosi argatul cu ce-i scris pe țidula asta, să vii după mine la părintele. De mîncare să nu dați feciorului numai lapte călduț, de băut tot lapte, de va cere.”

Cu vorbele aceste merse doftorul, îngîndurat, la părintele, iar badea Petrea puse numaidecît un argat călare, care zbură pînă la oraș.

— Din ce poate să-i fi venit la feciorul bocotanului o boală așa grea, părinte? întrebă doftorul pe preot, după ce-și dădură bună vremea, ca buni prieteni ce erau. Nu cumva Petru Păuneștilor, avut fiind și zgîrcit, a pus feciorul la muncă prea grea! Că feciorul acela n-are o plămînă și cealaltă încă-i ca dusă. Mult, dar mult zic, de va mai putea trăi pînă la primăvară că nu-i nici un modru. Așa-i de intrat răul în el, cît numai pe la spitalele din orașele cele mari mai vedem cîte unul, așa de zbuciunat la sănătate. Auzi, părinte, pe sate nici nu credeam că pot da de un așa bolnav. Ce spui dumneata, din ce să-i fi venit? Nu cumva din ștrengării?

— Ai gîcit, doctore, ai chiar gîcit. El a fost dragul mamii. Toate-i erau iertate, numai să nu se supere cumva puiul mamii. La școală nu-l deteră nici batăr aici în sat, ca să nu deie scumpul mamii de ceva greutate! La lucru nu l-au pus că doară era scumpul mamii, d-aurucul mamii; de tînăr se învăță la fumat de tutun și la băut de holercă și la petrecerea nopților în șezători și pe la beuturi.

Acum iacă urmarea!

— Așa, părinte, așa! Apoi ține minte, că doftorul va fi de vină că nu i-a dat leacuri de care vindecă, ci de care omoară. Am mai pățit de aceste!

Colo pe la cina cea bună veni badea Petre la părintele după doftor, că sosise argatul cu doftoriile din oraș. Și merse doftorul cu preotul acolo și mai căutară pe Toderică și mai îmbunară pe bieții creștini:

— Puterea lui Dumnezeu este mare. El dă și El ia boalele, noi trebuie să cercăm, cît ne slujește priceperea. Dați din doftoriile aceste de trei ori pe pe zi cîte o lingură. Iar de mîncare-i dați numai lapte călduț, ori zamă de găină. De beut încă-i dați numai lapte dulce.

— Dar cîte o leacă de holercă? întrebă lelea Firuța.

— Niciun strop! răspunse doctorul.

— Nici îndulcită cu miere de stup?

— Nici!

* * *

Pe la dumineca Floriilor toată lumea era la biserică, să audă slujba cea sfîntă și să aducă acasă salce sfințită, care-i bună să afoim în grajduri și în casă, cînd e vreme grea. Numai din casa lui Petrea Păuneștilor nu era nimenea la biserică în acea zi sfîntă.

Afară era frumos, soarele lucea și încălzea, musculițele ieșeau din ascunzătorile lor de peste iarnă, firicele de iarbă își arătau colțul pe dealuri și prin grădini, paserile ciripeau vesele, mieii jucau. Toată firea avea sărbătoare, sărbătoarea Floriilor, numai în casa lui Petrea Păuneștilor era plîns și jale. Nici badea Petre, nici lelea Firuța nu vedeau soarele cel frumos, nu vedeau firea cea veselă, ei vedeau numai pe Todoruțul lor cel scump și drag care se stinge, nu mai poate vorbi, răsuflă numai din cînd în cînd, își deschide ochii numai rar pe cîte o clipă, apoi iar îi ține închiși ceasuri întregi; tot e rece ca un sloi de gheață, numai la inimă mai are o leacă de căldură. Și aburul ce-l scoate din gură e rece.

E ca dus bietul fecior. Cînd era cruce amiazi, era rece de tot. Badea Petre plîngea ca un copil mic, lelea Firuța se bocea cît o lua gura:

— Mi l-au mîncat doftorii, că pînă nu aduse doftor nu-i era așa rău, dar din minuta ce-mi intră doftoru în casă, viața copilului se împuțină văzînd cu ochii. Fie de capul cui mi-o nebunit omul să meargă după doftor! Și-și smulgea părul, biata muiere și blăstăma cît o lua gura, blăstăma pe doftori și pe cei ce nebunesc oamenii să meargă la doftori.

Cînele urla a pustii p-afară, argații umblau numai pe vîrful degetelor. De nu erau ei, ar fi putut și bietele vite muri de foame și de sete, că nici badea Petre, nici lelea Firuța nu aveau cap a se gîndi la ele; ei numai se văitau și plîngeau și blăstămau pe doftori și pe cei ce nebunesc oamenii să alerge pe la doftori.

Petrea Păuneștilor e de tot schimbat de cînd i-a murit feciorul. Nu mai lucră nimic. Stă ceasuri întregi răzimat cu coatele pe masă și cu capul în pumni. Nu se uită ce fac argații și ce nu fac; ce fac ei, e făcut, ce nu fac ei, nefăcut rămîne. Dacă pe badea Petre-l prinde urîtul a sta închis în casă, își ia pălăria și iasă la drum și merge fără țintă. Altădată se trezește că-i la moară, ori la biserică, cînd nu-i nime pe acolo. Dacă-l cheamă cineva, ascultă ca un copil bun, merge și face ce i se zice. Nu mai are cap de gîndit, nu pricepe și voință. Unii oameni l-au chemat la jidanul și s-a dus; și i-au închinat să beie și a primit și l-au mai îmbiat și iar a beut, pînă nu s-a putut duce de la jidanul, de a durmit acolo. El care în viața lui nu călca pragul jidanului, de cînd i-a murit feciorul minteni-minteni e pe acolo, numai să-l cheme cineva. Azi așa, mîne așa, pînă se desprinse a merge și singur; pleca de acasă în nesimțire și numai se trezea că-i la jidan.

Lelea Firuța încă-i schimbată de tot, de cînd i-a murit feciorul. Nu-i zi să nu meargă la cimitir să plîngă pe mormîntul lui. Dacă o însoțea vro cumătră, i se mai ușura sufletul că, mergînd și venind de la groapă, avea cui spune cum doftorii i-au omorît feciorul cu zile și cum numai popa a cumpănit pe omul ei să meargă pe la doftori, pe unde neam de neamul ei n-a umblat. Dacă o chema vro muiere la un pahar de beutură, ca să-și mai întărească cea fire, la început se cam codea, dar cînd îi spunea: „deci, vină, să cinstim un păhar de vin de sufletul lui Toderică”, acum auzea aceste vorbe, pleca capul și se supunea.

Așa merseră trebile cît fu văruța de mare. Ce lucrară hargații, fu lucrat, ce nu, nelucrat rămase pînă în ziua de azi.

Dar un lucru pe care-l faci și azi și mîne, ți se preface în fire, vine ca o boală, de care cu greu te poți mîntui.

Așa fu și cu badea Petre și cu lelea Firuța. Încetul cu încetul se deprinseră cu băutura. Băgară de seamă că dacă beau, mai uită din supărări, deci se făcură beutori de cei mari. Soți la beut se aflau destui, care tot mereu le ceterau în cap. „Românul de bucurie bea, de supărare bea, că de n-ar bea ar nebuni, l-ar omorî gîndurile și supărările”. Și ei ascultau, clătinau din cap și beau tot mereu [...]

Mergînd lucrul așa, ei cheltuiau pe de o parte tot mereu și mult, argații furînd de pe altă parte tot pe ce puteau pune mîna – și mîna o puteau pune pe tot ce le vedeau ochii. În scurtă vreme se văzură fără vite, apoi cu bucate tot mai puține și mai puține, în urmă-și vîndură uneltele și acareturile de muncă și, mai în urmă, prinseră a vinde loc după loc, ogor după ogor, luncă după luncă, mai fără niciun preț; le da la cine le cerea și cu cît îi îmbia. În urmă rămaseră numai cu casa și cu grădina.

Dar ei tot nu se deșteptată din somnul cel de moarte, în care căzură. Oamenii cei buni nu cutezau să le mai zică ceva, că se făcură dîrzi de atîta băutură; iar oamenii cei lacomi de a avea moșii ca de pomană pîndeau prilegiul să-i vază țepeni de beți, apoi începeau a face tîrg cu ei. Pe asta cale rămăseseră, cum zic, numai cu casa și cu grădinile. Banii toți mergeau la jidan.

Cercat-a într-un rînd preotul să desmintă pe Petrea de la beutură, să-l întoarcă în cărarea creștinilor, dar și-a aflat omul.

Că Petrea [...] răspunse preotului așa: „Părinte dă-mi mie bună pace, că pace-ți dau: adă-ți aminte că numai o dată te-am ascultat, cînd ai zis să aduc doftorul și m-oi căi pînă oi pune pîna pe piept. Dar știu eu de ce ai cumpănit pe doftor să-mi omoare copilul, unde nu l-am dat la învățătură să-ți ieie vreo fată de pe cap: dar decît cuscru cu dumneata, mai bine așa cum am ajuns și cum sînt!”

Preotul încremeni cînd văzu cît e de schimbat bietul creștin, îi era milă de el, dar n-avea cu cine să înțelege: se căi că și-a prins vorbă cu el.

Acum nu mai trăiește nici Petrea Păuneștilor, nici lelea Firuța, muierea lui. Pe el l-au aflat țapăn, înghețat în omăt, dinaintea casei lui. Ea a murit nebună la vreo jumătate de an după el [...]

Azi e crîșmă [...] în casele cele frumoase ale lui Petrea Păuneștilor din capătul satului. Iar pe grădinile cele două din sat a făcut două case și s-au așezat în ele doi feciori.

Vedeți cum vine bătaia lui Dumnezeu? Și cine fu aci vinovat, la toate cîte vi le-am spus?